Dialog exclusiv Lapunkt între Madeea AXINCIUC şi Cristian Pătrăşconiu
Va propun să atacăm tematica în jurul căreia gravitează acest dialog cumva „din lateral”. În cartea dumneavoastră, problematizaţi despre diverse forme de „verticală”. Despre viziuni ale Verticalei lumii. Cînd nu se vede această Verticală? Cînd nu se văd aceste linii de sens ale Verticalei? Ce trebuie să ai sau să fii, aşa încît să NU poţi să vezi „verticalele” lumii?
E o întrebare complexă şi abruptă care, de fapt, scoate la iveală miza majoră a cărţii. Această întrebare, dacă reuşim să îi răspundem, va scoate la suprafaţă miezul cercetării mele. De aici, în fapt, a plecat ea, anume: care sînt lumile în mijlocul cărora trăim şi pe care, de cele mai multe ori, nu le vedem? Aţi formulat întrebarea dumneavoastră sub semnul verticalităţii acestor lumi – este o metaforă, cum metafore sunt şi reprezentările pe care le utilizez în carte (fie ele axiale sau concentrice).
Metaforelele însele fiind, uneori, mai puternice decît descrierile exacte, concrete, matematizabile…
Exact. Întrebarea este vitală, iar problema care decurge din ea este dublă. Pentru că nu e doar de găsit această hartă a lumilor – deci a ierarhiilor divine. Este mai mult decît atît: mai precis, e de luat în considerare şi faptul că, atunci cînd ni se pun în față asemenea hărţi, trebuie să vedem cum ne descurcăm cu ele. Fiindcă tradiţiile religioase, în marea lor majoritate – mai ales în variantă teologală, în variantă doctrinar-instituţionalizată -, ne oferă aceste hărţi. Asta fac îndeobşte teologiile; marile tradiţii vin şi propun aceste hărţi verticale sau concentrice ale lumilor, ale fiinţelor care sălăşluiesc cu noi, aici sau în altă parte, însă laolaltă, sincron. Şi atunci, întrebarea este – cum facem, dacă nu avem acces la aceste lumi, să avem măcar o percepţie a ceea ce ni se spune că ar fi ele? Acesta este, de fapt, demersul nostru de apropiere de discursul religios, teologal. În această măsură acceptăm sau nu religia. Pentru că religia propune exact un asemenea demers. Cartea doreşte să investigheze care sunt modalităţile prin care religia reorganizează ceea ce, în limbaj filozofic, se numeşte Multiplu. Adică, tot ceea ce ţine de multiplicitate, de diversitate. Adică, tot ceea ce ţine de fiinţe, obiecte, entităţi, lumi, ş.a.m.d. Tot ceea ce se aşază sub registrul Multiplului. Tot ceea ce ține de materialitate, de materie, de corp.
Şi o organizează cum anume?
Studiul pe care îl propun nu este exhaustiv, desigur, ci este fenomenologic: am ales cîteva tradiţii religioase care sunt îndeobște recunoscute ca tradiţii majore și am adus ilustrări relevante pentru tema dezbătută din textele care le reprezintă. Am dorit, de fapt, să exemplific şi să explic care anume este relaţia Multiplului cu Unul. Pentru că, acolo unde există multiplicitate, noi o citim inevitabil printr-o grilă; altfel, nimic nu mai are coerenţă. Dacă eu spun că trăiesc într-un oraş şi acest oraş este Bucureşti, eu aşez toate lucrurile din arealul Bucureştiului sub semnul unui termen care îmi unifică străzile, blocurile, cartierele ş.a.m.d. sub denumirea „Bucureşti”. Ei bine, tradiţiile religioase unifică tot ce ţine de domeniul Multiplului – fiinţe, lucruri, entităţi, lumi – sub semnul Unului. De ce spun acest lucru? De ce sub semnul Unului? Pentru că, arăt în carte, dacă în cazul diferitelor tradiții nu există o anume omogenitate în privinţa numelui Divinului, ei bine, există totuşi o linie care unifică şi care ne dă posiblitatea să avem acces la acele tradiţii în manieră coerentă – şi propunerea mea este să vedem că această linie nu ţine de termeni care descriu realităţi, ci de ceea ce am numit „legătura cu Unul”. E o descriere aparent numerică, o valoare – unul. În toate discursurile religioase se regăseşte ideea legăturii cu Unul ca unificare, unitate, ca stare de unire sau de „a fi una cu…” etc.
Tradus, pe scurt – în toate aceste tradiţii religioase, în toate aceste naraţiuni spelndide despre umanitate – 1 plus 1 egal Unu. Aşa cum 1 plus 1 plus 1 egal tot Unu ş.a.m.d…
Exact! Acest Unu, în accepțiunea filosofica pe care o ropun, este prezent în toate tradiţiile, iar limbile păstrează, din raţiuni pragmatice, formulările numerice: unu, doi, şi aşa mai departe. A număra nu ţine de un palier filosofic neapărat, ci de unul cît se poate de pragmatic. De aceea, termenul de Unu este, mai mult sau mai puţin univoc, prezent în toate aceste medii lingvistice. Ei bine, acelaşi Unu se reia în limbaj filosofic, teologal, religios, însă acolo capătă o altă valoare. Este Unul care se află dincolo de toate, nu mai are valoarea numerică iniţială, cu sens pragmatic; e acel Unu sub semnul căruia se aşază toată multiplicitatea, este Unul ca principiu. Este, de fapt, ceea ce ne propun religiile: să unească toate firele lumilor noastre, lumi interioare şi exterioare, sub semnul Unului. Tradiţiile religioase conectează, în cel mai solid mod, Multiplul cu Unul – adică, reaşază toată diversitatea lumilor sub acest semn al Unului, într-un mod în care niciun alt discurs nu o face. Pentru că toate celelalte discursuri nu unesc lumile, ci le fragmentează. Bunăoară, hărţile politice subsumează realităţile altor concepte, hărţile geografice, la fel, ale altor concepte. Singurul discurs care subsumează diversitatea lumii Unului – care nu are valoare numerică, pentru că este acel Unu care e dincolo de toate şi care se regăseşte în toate, neavând un chip anume – este cel religios sau cel filosofic, acesta din urmă cu nota aparte că problematizează relaţie dintre Unu şi Multiplu, în vreme ce discursul religios nu o problematizează, ci o instituie!
Cînd aţi întîlnit această temă atît de generoasă – aceasta, a ierarhiilor divine plus, desigur, ceea ce – spectaculos – decurge din ea? Mai precis: cînd a devenit tema aceasta a dumneavoastră, ca să spunem aşa?
Da… Este o tema care, într-un fel sau altul, ne preocupă pe toţi cei care suntem interesați de fenomenul religios, fie ca practicanți – aşadar, practicînd o anumită tradiţie -, fie în variantă teologică sau filosofală, reflectînd asupra religiozității. Am încercat mereu, cu pasiune, să pricep ceea ce se întîmplă în propria tradiţie – este vorba despre tradiția creştin-ortodoxă, în acelaşi timp intrînd în dialog cu alte tradiţii, deoarece am găsit cu cale să le aşez laolaltă de la bun început, în traseul meu academic şi personal, ca manifestări de o anumită nobleţe şi fermitate ale omului în relația lui cu divinul. Această pasiune pentru tradiţiile religioase o am, deci, de mult timp. Este, cred, o căutare pe care o avem cu toţii. De aici pînă la fixarea asupra problematicii ierarhiilor divine s-a întîmplat ceva: în încercarea de a aşeza faţă în faţă diferite tipuri de discurs religios – fiecare dintre ele fiind autentic într-un mod propriu -, am vrut să văd dacă ceea ce se numeşte „divin” în tradiţiile monoteiste îşi găseşte un corespondent în tradiţii non-monoteiste. Aceasta a fost prima mea tentativă de cercetare, avînd o mare afinitate nu doar pentru propria tradiţie, ci şi pentru tradiţiile non-monoteiste (taoismul, de pildă, sau budismul tibetan, sau hinduismul). Parcurgînd texte aparţinînd acestor tradiţii, am înţeles că fiecare dintre aceste tradiţii este genuină, că fiecare reprezintă o modalitate autentică de situare în lume, care păstrează un adevăr, o valoare supremă. De aici a pornit întrebarea mea: ce facem noi, ce fac aceşti oameni care locuiesc în tradiţii diferite de tradițiile noastre, ce căutăm noi împreună? Există corespondenţe, putem dialoga realmente cu aceşti oameni? Există în alte tradiţii lucruri care ne ajută în cadrul propriei noastre tradiţii? De aici a pornit traseul meu, de aici, de la aceste întrebări şi curiozităţi, academice și personale, am ajuns la tema ierarhiilor divine. Tema este una de maximă anvergură. Ce înseamnă ierarhiile divine? Cum este surprinsă întreaga multiplicitate, tot ceea ce apare în discursul religios sub forma unor reprezentări axiale (avâd ca puncte de reper termeni precum „sus” și „jos„) sau concentrice (cu referire pregnant la „centru” către „periferie”) în legătura cu Unul, aceasta fiind, prin excelenţă, legătura religioasă? Omul religios aşază lucrurile, toate lucrurile, în momentul în care ajunge la o anumită desăvîrşire, în legătură cu Unul. Aşază totul, sau cel puţin îşi doreşte să se întîmple aşa, sub semnul Unului. Nimic nu mai are vreo legătură doar la modul pragmatic; totul are sau stă într-o legătură mult mai profundă.
Tema e veche, dar deloc învechită. Ce se poate aduce azi nou în legătură cu ea? Ce aţi adus dvs nou în perspectiva pe care o propuneţi la modul sistematic?
Eu aş spune că nu aduc nimic nou. Poate doar reamintesc unele lucruri, foarte importante de altfel. Nimic din ceea ce am analizat şi sintetizat eu nu este nou; ele au fost spuse, cu preaplinul lor, în tradiţiile de care aparţin. Eu încerc să reamintesc. Ce anume? Că merită să ne reîntoarcem, măcar din cînd în cînd, la această perspectivă – una extraordinar de creatoare. Mai precis, la o perspectivă profund umană, aceea a legăturii noastre cu Multiplul aflat sub legătură Unului, un Multiplu reîntemeiat mereu prin această legătură privilegiată. Eu invit, de fapt, la o revenire la ceea ce sîntem şi la ceea ce sînt lucrurile mai adânc, la reinstituirea legăturilor originare, cu trimitere la principiul originar, nu ca revenire în timp. Altfel, desigur, noi trăim în legăturile pe care ni le impunem, pe care ni le impune contextul nostru de viaţă.
Aceasta încerc să fac. În primul rînd, să atrag atenţia asupra acestei modalităţi de a trăi, de a fiinţa, de a exista, de a interpreta lumea. În al doilea rînd, încerc să atrag atenţia asupra faptului că, oricît de mult ne apreciem propria tradiţie, oricît de mult sîntem înclinaţi să spunem, ceea ce e perfect firesc să facem, că ea este singura tradiţie adevărată, e util, e bine să privim cu toată seriozitatea şi către celelalte tradiţii. Acest Multiplu, dacă există, ce înseamnă? El dezvăluie multiplicitatea lumii – noi şi ceilalţi, dar şi multiplicitatea religiilor şi multiplicitatea culturilor . Toate cîte există, dacă vrem să fim spirituali pînă la capăt, trebuie aşezate sub semnul unificator al principiului care le instituie. Dacă nu avem această deschidere, cred că pierdem foarte mult; ne putem pierde chiar şi pe noi înşine. Atrag atenţia şi asupra acestui dialog, necesar, pe care trebuie să îl avem. Însă nu pentru a ajunge să ne apropriem o altă tradiţie, nu pentru a ajunge să facem din toate aceste tradiţii o nouă tradiţie – în manieră New Age -, ci în sensul în care, dacă eşti matur spiritual în propria ta tradiţie, poţi intra într-un dialog matur cu celelalte tradiţii, nu doar fără să renunţi la identitatea proprie, ci afirmînd-o neagresiv şi îmbogăţind-o laolaltă cu ceilalţi. Nu trăim singuri, ci împreună cu ceilalţi. Un om singur nu poate comunica. Dar dialogul cu celălalt nu mă face să devin celălalt, nici să îi impun celuilalt ceea ce gîndesc eu; întîlnirea noastră, dacă este reală, autentică, ne îmbogăţeşte pe amîndoi.
Cartea are un subtitlu – „Fascinaţia Unului şi lumile din noi. Temeiuri pentru pacea religiilor”. Cum apreciaţia acestă „fascinaţie a Unului” într-o vreme în care explodează, să zicem, ştiinţele complexităţii, în care discursul despre diversitate e tot mai parcelat?
Aici avem o problema care depinde foarte mult de raportarea individuală. În ceea ce mă priveşte, eu nu aş aşeza într-o relaţie antagonistă dezvoltarea specializărilor şi dezvoltatea spirituală. Dar, dezvoltarea supraspecializărilor fără a ţine cont de dezvoltarea omului poate fi în defavoarea noastră. Supraspecializările vor prolifera – şi eu cred că trebuie să avem mare grijă să nu ne pierdem şi mai mult. Dacă nu reuşim ca lucrurile care se întîmplă în jurul nostru să fie expresia umanului, vom avea din ce în ce mai multe probleme.
Dacă intenţia ştiinţei şi a cunoaşterii nu este aceea de a dezvolta omul în armonie cu mediul lui, natural şi nu numai, şi dacă această miză este alta – poate confortul, poate bunăstarea materială, economică, poate dezvoltarea unei tehnologii care, la un moment dat, este scoasă din context -, dacă toate aceste lucruri nu sînt corelate cu înţelegerea a ceea ce sîntem şi a ceea ce vrem să devenim, atunci sîntem într-un mare pericol. Nu există, din păcate, nici la nivel academic, nici la nivel de cercetare, la nivel ştiinţific, la nivelul dezvoltării afacerilor – în alveolele acestea mici-, aşadar, nu există nici o abordare mai amplă, care să ia în considerare strategic nu doar apariţia unor produse sau, mai ştiu eu, dezvoltarea unor tehnologii, ci şi lucruri care ne privesc mai adînc, mai uman. Nu cred că există o viziune mai amplă care să aşeze temeinic aceste abordări în contact cu ceea ce sîntem noi ca oameni şi cu ceea ce vrem să devenim.
De ce nu există această viziune?
De ce? Pentru că, dacă omul nu are această dorinţă de a se înţelege pe sine şi de a-i înțelege pe ceilalţi, ci vrea doar să dezvolte anumite fragmente care ţin de personalitatea lui şi de latura sa pragmatică, atunci nici această viziune nu are cum să existe. Ea nu există dintr-o inadecvată ierarhie a priorităţilor, ea nu există pentru că nu ierarhizăm cum se cade treptele lumii noastre, pentru că tindem să evacuăm multe dintre registrele care, în sens adînc, ne sînt necesare.
Şi poate că formula aceasta – o inadecvată ierarhie a priorităţilor – nu este cea mai bună cu putiinţă. Din perspectiva tradiţiilor religioase, ar fi vorba despre o defectuoasă înţelegere a ierahiei. Atîta vreme cît ceea ce reprezintă relaţia suflet-trup, relaţia mea ca persoană cu persoana de lîngă mine, relaţia mea ca om cu natura din jurul meu, atîta vreme cît toate acestea cad mereu în regim secund, iar cînd vorbim despre supraspecializări şi tehnologie se au în vedere exclusiv necesităţi care ţin de trup, de bunăstare economică, de bunăstare politică, ei bine, atunci să nu ne mirăm că lucrurile nu merg. Această disjuncţie ne poate fi fatală şi, în orice caz, este, pentru noi astăzi, extrem de problematică și aceasta pentru că, de fapt, lucrăm împotriva noastră. Este o mutilare a fiinţei noastre.
Da. Vă exprimaţi critic cu privire la tendinţa de absolutizare a bunăstării fizice şi a derivatelor acesteia – bunăstarea economică, politică, ş.a.m.d. Unde ar fi capcanele mari pe care le întîlnesc sau în care, chiar, cad cei care urmăresc să aplice o asemenea opţiune?
Avem de-a face cu o proliferare în exterior. Este o fugă de sine, dar într-o asemenea măsură, încît ajungi să îţi pierzi chipul şi să nu mai ştii care este cealaltă dimensiune a fiinţei tale; într-atît încît toate aceste lucruri, exterioare, ajung să te sufoce, să te manipuleze – fiindcă îţi livrezi toată atenţia şi toate acţiunile doar acestor scopuri care te fac să fugi de tine însuţi. Or, ierarhiile divine, felul în care funcţionează ele, ne arată, din mijlocul spiritualităţii (dacă este vorba despre tradiţii religioase), că nu poţi ajunge la înţelegerea tuturor dimensiunilor lumii fără o modalitate de renunţare, care se cheamă, de regulă, renunţare la sine şi/sau renunţare la lume. Ce înseamnă acest lucru? Nu înseamnă că trebuie să renunţi la tehnologii! Tehnologia este minunată. Nu ea este problema aici. Nu ea este de vină, ci mîna care o utilizează. Problema este de recalibrare, de reaşezare a acestei tehnologii în acord cu ceea ce sîntem, cu ceea ce vrem să devenim şi cu ceea ce se află în jurul nostru.
Dacă am fi mai atenţi la întrebări precum cine sîntem, care ne sunt valorile, care este necesitatea pe care ne-o impune mediul pentru a exista, care sînt necesităţile noastre reale pentru a supraviețui ca oameni, ca specie umană, nu ar trebui mereu să revenim şi să încercăm să reparăm ceea ce tot noi am distrus.
De fapt, această aşezare într-o bună ierarhie, într-o bună rînduială, elimină sau reduce toate aceste efecte secundare nedorite. Or, a elimina efectele secundare înseamnă, în egală măsură, să nu fii agresiv. Faţă de cine? Ei bine, dacă dezvolţi un lucru, să încerci să nu îl dezvolţi în defavoarea altui lucru. Dacă te implici într-o acţiune, trebuie să ai grjiă nu doar să o faci bine, ci să o faci în aşa fel încît să nu distrugi în jur. Acest lucru este esenţial. Propria viziune a binelui trebuie să fie pusă în dialog cu ceea ce se află în jurul nostru. Şi trebuie să îţi pui mereu problema de a nu distruge ceea ce te înconjoară.
Ce înseamnă, de fapt, să îţi pierzi chipul?
Aş răspunde din perspectiva studiului meu şi a specializării mele: pierderea chipului înseamnă, de fapt, pierderea acestei legături nu doar cu Unul, ci cu Unul şi Multipulul aşa cum au fost ele rînduite. Pierderea chipului înseamnă o dizarmonie pe care o avem în noi, pe care o producem sau o perpetuăm, dizarmonie care nu ne lasă să ajungem la pacea noastră, la rostul nostru, la buna aşezare împreună cu celelalte. Or, o asemenea bună aşezare împreună cu celelalte presupune să nu pierzi din vedere și să te raportezi în permanenţă la Unul care le instituie şi care te instituie. Este foarte greu, de fapt. Nu înseamnă că dai la o parte tot pentru a ajunge la divinitate. Nu se poate aşa ceva. Divinul nu are chip – cum ajungi la divinitate? Sau, dacă are chip, pe linia tradiţiei creştine, nu ajungi la Hristos dînd la o parte toţi oamenii din jurul tău. Nu acesta este mesajul christic, ci unul exact invers: iubeşte-ţi aproapele ca pe tine însuţi!
Ceea ce înseamnă că o bună aşezare şi o recîştigare a chipului înseamnă o înţelegere a ierhiei divine, adică a rînduielii lumii, a aşezării Multiplului, a fiecărei fiinţe, a fiecărui obiect în legătură cu ceea ce le-a instituit, în legătură cu ceea ce le-a creat şi le-a aşezat acolo unde le este locul. O recîştigare a locului şi a relaţiilor.
Preocuparea pentru acele tipuri de bunăstare despre care aţi vorbit mai înainte – cea fizică, cea economică, cea politică – lasă urme în educaţie. Unde sînt marile efecte ale acestei viziuni în sistemil public, în special în sistemul de educaţie?
De fapt, aici este problema. Aici e locul de unde profetul strigă cel mai tare. Este, practic, şi unul dintre „strigătele” cărţii, şi anume: dacă privim lumea parcelat, din perspectiva supraspecializărilor care ne ajută vizibil, însă limitat, dacă toate aceste specializări de nișă proliferează în defavoarea altor registre, priorităţile fiind doar de natură economică, socială, politică, sistemul de educaţie se va orienta din ce în ce mai mult spre alte dimensiuni decât științele umaniste, cultura, spiritualitatea. Dacă priorităţile se vor fi fixat în registrul aceste dezvoltări parcelate, cum vedem că se întîmplă deja – bunăoară, deciziile de acordare a finanțărilor converg astăzi evident înspre dezvoltarea acestor domenii – şi dacă se reduce programatic dezvoltarea disciplinelor umaniste, atunci sistemul de educaţie va intra, dacă nu este deja, într-o uriaşă criză. Domeniul ştiinţelor umaniste este din ce în ce mai restrîns și, în bună măsură, exilat. Multe dintre specializările proprii acestei arii de cercetare dispar. De ce? Pentru că ele nu au eficienţă imediată, directă, pragmatică. Nu produc bani. Dar este greu să produci bani cînd, de pildă, te ocupi de Aristotel. Însă trebuie să te ocupi. Sau, mai aproape, cînd discutăm despre ierarhiile divine, nu producem ceva, în mod vizibil. Așa se întîmplă dacă absolutizăm criteriul eficienţei şi dacă mergem pe un cult al „produsului”. Dar iată că se cere uneori să discutăm despre ierarhiile divine – căci o asemenea discuţie este, în mod profund, despre noi. Aici, într-o asemenea discuţie, „livrabilele” sînt nevăzute. Ele țin de ccea ce se cheamă, mai nou, „patrimoniu imaterial”. Este bine că în finanţările europene se ţine cont, încă, de acest patrimoniu. Însă o reducere la „livrabile” nu este de dorit.
Şi unde duce asta pînă la urmă? Unde poate duce?
Duce sau poate duce la o mutilare a noastră ca oameni. Pentru că se exclude dimensiunea care ne este la fel de proprie cum este trupul, şi anume, dimensiunea spirituală. În educaţie, această mutilare înseamnă că, la finalul ciclurilor educaţionale, tinerii vor ieşi formataţi cu alte priorităţi decît acelea care ar conduce prin acțiune la o armonie interioară a lor. Întîlnirea cu lumea reală va pune în dificultate „soft-ul” mental cultivat în această şcoală care privilegiază explicit utilitarismul. Acest lucru se vede deja. Dificultățile sunt multiple pentru că se încalcă nişte legi, iar aceste legi sînt legi ale sufletului pe care noi nu le luăm sau nu le mai luăm în considerare. Or, pentru a trăi omeneşte, avem nevoie de mai multe lucruri decît de tehnologie, bunăstare şi „livrabile”. Da, sînt mai multe lucruri de care avem nevoie.
Dumneavoastră pledaţi – şi implicit, şi explicit – şi în cartea în jurul căreia gravitează dialogul nostru pentru o reevaluare a priorităţilor în educaţie. Ce alte feluri de bunăstare sînt de redescoperit, de reconstruit?
Cred că trebuie redescoperită această căutare a înţelegerii cu privire la uman şi umanitate, în toate dimensiunile posibile. Este nevoie, cred, este obligatoriu să avem o viziune şi o strategie prin care să reconsolidăm educaţia avînd ca miză dezvoltarea omului.
În traducere? Ce înseamnă asta, ce înseamnă să studiem „dezvoltarea omului”?
Studii complexe, integrative cu privire la ce este omul, care sînt dimensiunile umanului, care sînt acele dimensiuni ale umanului care trebuie să fie aduse împreună. Aceasta înseamnă, de fapt, să nu doreşti în mod special să dezvolţi ceva în defavoarea a altceva, să reevaluăm ceea ce s-a spus despre om şi să vedem ce dorim să facem cu adevărat în privinţa omului. Văd aici şi o problemă de cercetare pentru mediul academic, de cercetare: nu e suficient doar să preiei ceea ce este la modă în cercetare, fiindcă produce bani, ci să ai o viziune matură – adică, să stai locului și să evaluezi mai întâi situația. Să nu faci cercetare angajată, să faci cercetare angajată în slujba omului. Cînd este „în slujba omului”, poţi recalibra totul în acord cu această miză.
Cartea dumneavoastră, spuneaţi puţin mai înainte, „strigă”. Are cîteva strigăte. Invocaţi unul dintre ele. Care sînt cele mai importante?
Primul ar fi acela că nu poţi susţine că eşti un practicant al propriei tradiţii religioase fără să o și cunoşti. Primul, aşadar. Atenţie, ignoranţa e bogată, dar ea nu trebuie cultivată în exces! Oricît de mult crezi în propria ta tradiţie, încearcă să dublezi această credinţă cu o continuă căutare, pentru că adevărata tradiţie religioasă este aceea care te aşază pe cale. Iar această cale este calea căutării. Dacă ai impresia că ai ajuns la final, este o eroare. Numai dialogul neîntrerupt, problematizant, redă şi exprimă sufletul viu al tradiţiei tale. Îl redă și ți-l redă. Tradiţia este vie, de fapt şi de drept.
Al doilea strigăt: cînd crezi că te cunoşti pe tine, trebuie să faci efortul să îl cunoşti şi pe cel de lîngă tine. Altfel, tot ceea ce ţine de această sălăşluire în iubire pe care o cer, o reclamă religiile, nu se poate îndeplini. Reformulat: atenţie, nu este suficient doar să îl respecţi pe celălalt; încearcă să îl iubeşti! Cum poţi să o faci? Dacă îl înţelegi. Şi, din nou: e o problemă de cunoaştere.
Iar al treilea strigăt, poate cel mai pregnant, este legat de sistemul de educaţie, de felul în care înţelegem noi ştiinţa. Cred că felul în care o înţelegem astăzi – şi, desigur, în care este practicată – e defavorabil omului, într-un grad tot mai ridicat.
Cultura umanistă, implicaţi dvs, e împinsă tot mai mult spre margine. Spre periferie.
Este un fapt. Din păcate, este un fapt. Iată doar un exemplu: între domeniile finanțate de Uniunea Europeană, veţi vedea că ştiinţele umaniste sînt, întotdeauna, pe ultimul loc. Şi niciodată singure. Un proiect care să includă ştiinţele umaniste trebuie să fie neapărat unul interdisciplinar, să aibă neapărat o miză socială, economică ş.a.m.d. Dacă se poate, este mai nou de dorit să lucrăm în parteneriat cu nu ştiu ce întreprindere. Sigur că se poate şi aşa ceva. Dar este foarte complicat. E complicat să vorbeşti despre ierarhiile divine şi, în acelaşi timp, să dezvolți un asemenea proiect împreună cu… o mică întreprindere. Unele teme se cer abordate în alt context, nu în registrul imediat, pragmatic, al eficienţei economice. Altfel. Ele trebuie să stea în albia lor. Nu le poţi duce tot timpul în exil. Or, acest mod de a gîndi – iată, am dat exempul finanţărilor europene – creează pentru disciplinele umaniste un fel de exil. Este o împingere spre margine și, din păcate, este un „trend” extrem de viguros. Aceasta este acum soarta ştiinţelor spiritului: fie acceptă să meargă în exil, fie pier. În SUA, aud tot mai des, în multe instituţii se reduce statutul disciplinelor umaniste la o specializare „B” – este foarte grav, de fapt. Faci fizică şi iei, la pachet, o specializare B în „Humanities”.
Cum era înainte – iei un „Shogun”, dar la pachet cu o pungă de creveţi vietnamezi…
Exact. Tradus, din nou: tot ce ţine de ştiinţele exacte tinde să preia monopolul, tot ce ţine de ştiinţele umaniste tinde să fie marginalizat. Ne amputăm, de fapt. Din unghiul de vedere al tradiţiilor religioase, trupul se va înstăpîni asupra spiritului şi acest lucru nu duce la nimic bun.
Se poate opri acest curs teribil?
Depinde unde ne plasăm cînd răspundem. La prima vedere, pare acest curs pare implacabil. Dar, dacă ar fi să dăm un răspuns din interiorul aceloraşi tradiţii religioase, trebuie să avem răbdare. Există un timp şi pentru criză, unul şi pentru creştere. Acest Multiplu este nu doar în permanentă legătură cu Unul, ci Unul şi Multiplul sînt într-o dimanică perfectă, continuă, care există ca atare, chiar dacă noi nu o vedem. Ceea ce înseamnă că, din punctul de vedere al omului religios, nu trebuie să existe nici o frică în privinţa răului mers al lumii. Lumea merge bine. Niciodată Multiplul nu va scăpa de sub mîna Unului şi de sub „fascinaţia Unului”.
Ce e „fascinaţia Unului”?
Da… Aceasta este întrebarea întrebărilor. Fascinaţia Unului este această atracţie a omului – practicant sau, uneori, nepracticant – către dorinţa de înţelegere unificată, armonioasă, a ceea ce se întîmplă cu el şi în afara lui. Este această dorinţă de a ajunge la o pace cu el însuşi şi cu cele din jur, adică, de aşezare a lucrurilor sub semnul a ceva. Fiindcă aceasta înseamnă, de fapt, armonie. Iar această „fascinaţie a Unului” corespunde acestei dorinţe de a înţelege coerent, armonias și, dacă se poate, total. Dorinţa de a înţelege este o dorinţă de a unifica, iar unificarea supremă, completă, are loc în interiorul tradiţiilor religioase. Cel puțin, aceasta ne spun ele.
Şi atunci, revenind puţin la ideea majoră a crizei umanismului, reformulînd – ieşim din depresie, din retorica lamentaţiei plasîndu-ne sub această „fascinaţie a Unului”? Cum ridici capul sus, de fapt?
Da… Tot din interiorul acestor tradiţii religioase despre care am discutat şi în carte, şi acum, împreună: nu ai voie să cazi. O depresie este semnul dislocării, al ieşirii, al devierii. Înseamnă că nu mai eşti pe drumul cel bun. Deznădejdea, dacă există, este deznădejde în privinţa noastră, dar niciodată în privinţa Unului.
Şi atunci, reformulez, aşa cum se spune în fotbal: cum verticalizezi, de fapt?
Aceasta este întrebarea! Şi aceasta este problema la care sîntem chemaţi să răspundem. O recalibrare, o refocalizare a privirii către Unul este ceea ce te scoate din deznădejde. Un Multiplu care nu este bine aşezat creează deznădejdea. Or, această proastă aşezare a Multiplului ne aparţine. În relaţia sa cu Unul, Multiplul este întotdeauna perfect aşezat. Depinde de noi cum ne orientăm, bine sau eronat. Ne orientăm privirea către Multiplu prin Unul, tinzînd către Unul? Sau ne orientăm privirea spre Multiplu, uitîndu-ne doar la noi şi la Multiplu? Neridicînd privirea, de fapt. Dacă privim cum se cuvine, atunci această deznădejde se preschimbă în bucurie şi în fascinaţie. Dacă există o reorientare adecvată.
Ce avem, atunci, de fapt, de recîştigat? Dumneavoastră indicaţi ceva de genul acesta – avem de recîştigat Multiplul ca Multiplu şi Unul ca Unu. Ce înseamnă aceasta? Există o ordine aici?
Nu, nu există o ordine, dar există o concomitenţă. Poate că ar fi trebuit să adaug şi un punct „c”în carte: Multiplul ca Multiplu şi Unul ca Unu, împreună. Căci, atunci cînd îl cauţi pe Unul, cînd cauţi divinul, nu ai voie să renunţi la Multiplu. Nu ai voie să spui că renunţarea la lume şi la toate celelalte câte sînt în jurul tău deschid calea spre Unu. La divin nu ajungi dînd la o parte lumea. Această formulă metaforică – „să renunţi la lume” – nu înseamnă să fii împotriva lumii ori să distrugi Multiplul. Fiindcă a ajunge la Unul, șa cel-fără-de-chip, nu înseamnă să distrugi tot, pentru ca după tine să nu rămînă nimic. Nu există pentru om o legătură cu Dumnezeu înțeleasă ca legătură doar cu Unul. Legătura cu divinul, după cum apare clar exprimat în toate tradiţiile religioase, legătura cu acest Unu-fără-de-chip se face, paradoxal, pentru noi oamenii, prin Multiplu. Altfel spus, Multiplul trebuie să rămînă Multiplu. Este foarte important să înţelegem că de Unul nu putem avea parte decît prin fiecare om şi prin fiecare lucru care este în jurul nostru. Aceasta înseamnă recîştigarea Multiplului ca Multiplu şi regăsirea Unului în fiecare lucru, fără nici o nuanță panteistă.
Recîştigarea Unului ca Unu, pe de altă parte, înseamnă că, în egală măsură, trebuie să înţelegem că Unul nu are chip, că noi îi impunem Unului, de cele mai multe ori, feţe ale Multiplului. Adunăm mere cu pere. Credem că l-am înţeles pe Dumnezeu. Ce înseamnă că ai înţeles? Însemnă că ştii. Cu alte cuvinte, am dat deja un chip divinului. Dar, a impune un chip Unului, a te fixa într-o înţelege a lui spunînd că Dumnezeu este „aşa” sau „altfel” înseamnă să cazi; acest lucru este subliniat în toate tradiţiile. Trebuie să păstrezi fascinaţia pentru Unu, dar asumînd faptul că niciodată nu vei ajunge la chipul acestuia. Fiindcă a-i da chip înseamnă a-l limita. Chipul Unului ţi se poate dezvălui, de fapt, doar într-o singură situaţie: dacă ţi se dezvăluie.
