Mici tablouri
Vară, vacanţă ; praf şi arşiţă, arşiţă şi praf. E greu să rămîi
în oraş. Toţi s-au împrăştiat care încotro. Zilele acestea, era să
mă apuc de lectura manuscriselor adunate în redacţie… Dar la
manuscrise mă voi referi mai tîrziu, deşi am ce spune despre
ele. Vreau aer, spaţiu, libertate. Dar în loc de aer şi libertate
hoinăreşti singur şi fără ţintă pe străzile presărate cu nisip şi
var şi te simţi ca şi cum te-ar fi jignit cineva. Zău, sentimentul
parcă ar fi asemănător. Se ştie că te-ai descotorosit de jumătate
din necaz imediat ce găseşti vreun vinovat de necazul tău şi
te-apucă ciuda şi mai tare dacă nu poţi găsi nicidecum pe
cineva…
Zilele acestea traversam bulevardul Nevski Prospekt de pe
partea însorită pe partea umbrită. Se ştie că întotdeauna Nevski
Prospekt trebuie traversat cu băgare de seamă, altfel eşti
strivit într-o clipită ; te strecori, te uiţi atent, prinzi momentul
cînd să te avînţi pe acest drum plin de primejdii şi aştepţi ca
măcar un pic să se mai rărească trăsurile care trec în goană, în
două sau trei şiruri. Iarna, cu două sau trei zile înainte de
Crăciun, de exemplu, traversarea este deosebit de interesantă :
rişti enorm, mai ales dacă asupra oraşului s-a lăsat încă din
zori o ceaţă albă, geroasă, căci la trei paşi abia-abia-l zăreşti
pe cel care trece pe lîngă tine. Iată, ai reuşit să eviţi cumva
primele şiruri de cupeuri şi birje care zoresc spre podul
Poliţeiski şi te bucuri că nu te mai temi de ele ; tropotul, huruitul
şi apostrofările răguşite ale vizitiilor au rămas în urmă,
totuşi n-ai timp să-ţi savurezi bucuria : de-abia ai ajuns la
jumătatea traversării periculoase şi mai departe te aşteaptă
riscul şi necunoscutul deplin.
Editura Polirom
Colecţia Biblioteca Polirom
F.M. Dostoievski
Jurnal de scriitor
Traducere din limba rusă de Adriana Nicoară, Marina Vraciu,
Leonte Ivanov şi Emil Iordache
Studiu introductiv de Sorina Bălănescu
Te uiţi repede şi febril într-o
parte, în alta şi, îngrijorat, calculezi în pripă cum să te strecori
şi pe lîngă cel de-al doilea şuvoi de echipaje care gonesc de
data asta în direcţia podului Anicikov. Dar simţi că nu mai ai
timp să stai pe gînduri şi că te zăpăceşte ceaţa asta infernală :
răsună doar tropotele şi strigătele, dar de văzut nu poţi vedea
decît la un stînjen de jur-împrejur. Şi iată că deodată răzbat
din ceaţă nişte sunete repezi, dese, care se apropie tot mai
mult, care ţi se par înspăimîntătoare şi lugubre în această
clipă, semănînd grozav cu ţăcănitul pe care-l fac şase sau şapte
oameni care toacă varză cu satîrele într-o copaie. „Unde să mă
refugiez ? Înainte sau înapoi ? O să am timp sau nu ?“ Şi ai
avut noroc că nu te-ai mişcat din loc : din ceaţă, la numai un
pas de tine, se detaşează deodată botul sur al unui trăpaş cu
răsuflarea fierbinte, care goneşte turbat, cu viteza unui
expres ; zăbala îi e înspumată, arcul de înhămat e gata-gata să
sară, hăţurile sînt întinse, iar picioarele lui viguroase şi superbe
îşi măsoară iute, cadenţat şi ferm fuleul de un stînjen. O
clipă, strigătul desperat al vizitiului şi – totul a trecut, a zburat
ca vîntul din ceaţă în ceaţă şi pe urmă totul, tropotul şi tocatul
şi răcnetele, toate au dispărut din nou ca o nălucă.
O adevărată
nălucă petersburgheză ! Îţi faci cruce şi, aproape dispreţuind
acum cea de-a doua coloană de echipaje, care te speria atîta cu
o clipă în urmă, ajungi repede pe trotuarul dorit, tremurînd
încă din tot corpul de emoţia prin care ai trecut, şi, lucru
ciudat, simţi în acelaşi timp, nu se ştie de ce, şi o oarecare
satisfacţie de pe urma acestei emoţii, şi asta nu pentru că ai
evitat un pericol, ci tocmai pentru că te-ai aflat în pericol. Este
o satisfacţie retrogradă, nu contest, care, pe deasupra, mai e şi
inutilă în secolul nostru, mai ales că, dimpotrivă, ar trebui să
protestezi şi nu să te simţi satisfăcut, întrucît trăpaşul nu este
petrecăreţ, amintindu-ţi, prin urmare, inegalitatea, impertinenţa,
la tyrannie etc. Asta o ştiu şi n-o contest, însă acum nu
vreau decît să închei.
Deci, zilele acestea, cu obişnuita mea
precauţie pe timp de iarnă, mă apucasem să traversez Nevski
şi deodată, trezindu-mă din visare, m-am oprit brusc, chiar la
mijlocul drumului : nici ţipenie de om, nici o caleaşcă, nici
măcar vreuna dintre birjele care zdrăngănesc întruna ! Locul e
pustiu pe o rază de vreo cincizeci de stînjeni şi e atît de lipsit
de primejdii, încît chiar poţi să te opreşti şi să discuţi cu un
prieten despre literatura rusă ! E chiar revoltător. Cînd s-a
mai văzut aşa ceva ?
