„Până atunci totul fusese un presentiment vag, Alana în muzică, Alana în faţa lui Rembrandt. Acum însă, speranţa mea se-mplinea aproape insuportabil; de la sosirea noastră, Alana se dăruise picturilor cu o atroce inocenţă de cameleon, trecând dintr-o stare în alta (…)” – Julio Cortazar, „Orientarea pisicilor” din Cât de mult o iubim pe Glenda, 1981
Prozele scurte ale lui Julio Cortazar, reunite sub titlul „Cât de mult o iubim pe Glenda”, tratează teme dintre cele mai diverse, cu o lejeritate dezarmantă. Lejeritate ce denotă opțiunea pentru o altfel de raportare la temele mari ale literaturii.
De la iubire şi solitudine până la absurd şi parabolă politică, Cortazar nu se ferește de diversitatea subiectelor. Creând senzaţia că doar atinge uşor pe umăr aceste teme, parcă fără să dorească să le deranjeze prea mult, oferă o detaşare ce îi conferă control perfect asupra contractului ficţional.
„Orientarea pisicilor”
O candoare specială găsim în „Orientarea pisicilor”, o meditație ce pornește de la pisica sa Osiris, pentru a explora puncte mult mai profunde precum iubirea, interioritățile feminine și chiar arta însăși care devine temă.
Cultivând un soi de arheologie a privirii, soțul devine subiect privitor, în timp ce soția, Alana, devine, ca în artă, obiect al privirii. Iar privitorul doreşte să vadă în Alana ceea ce e dincolo de ea însăşi, dincolo de dăruirea ei cotidiană care, deși e una „absolută”, nu pare una suficientă.
Privitorului nu-i mai mai apare ca suficient să o vadă pe Alana în ceea ce poate fi ea în raport cu el, adică o ipostază limitată. În interacțiunea cu el, ea este minunată, dar o „statuie minunată mutilată” și „un text neterminat”. Iar acest text neterminat trebuie, dacă nu să se termine, măcar să fie continuat.
Iar ce este mai touchant în această proză scurtă nu este feminitatea de tip artă, ce până la urmă nu este decât o estetică rece, de muzeu. Dacă mutăm focusul de pe feminin, vedem însă o delicată strădanie masculină de a descifra simbolul femeii-text, de a se vedea pe sine altfel, prin intermediul femininului. Până la urmă, un continuu efort, un proces de cunoaştere şi o oglindire în cel pe care îl preferăm absolut, pe cât posibil într-o manieră care să ocolească egoismul.
În această disponibilitate de a vedea alte și alte Alane, privitorul-subiect încearcă tot felul de artificii artistice, apelând mai întâi la muzică. Fără să fie însă mulțumit de rezultat, își surprinde obiectul privirii, într-un amestec de invidie și admirație, prin modul în care ea privește și se lasă devorată de picturi, transfigurându-se. Şi astfel personajul masculin poate vedea cum arta și pictura în special reușesc să dezgolească, nu trupuri, ca într-un loc comun, ci interiorităţi.
Iar strădania lui constă în a încerca să cuprindă într-o privire sincretică atât ceea ce vede Alana când privește pânzele, cât și ceea ce vede el la Alana când aceasta privește pânzele.
În acest proces, ochii lui imaginează un triunghi al privirii sincretice, ce pleacă dinspre ea spre tablou, dinspre tablou spre el, pentru a reveni în final la ea și a-i surprinde schimbarea. În acest punct, efortul lui este răsplătit, speranța lui de a o vedea pe ea altfel și astfel și pe sine altfel, fiindu-i „insuportabil împlinită”.
Dar complicitatea acestui triunghi de priviri se rupe, când ea, deodată, își întoarce privirea spre el și apoi iar spre tablou și dincolo de tablou. Iar atunci, el nu mai știe ce vede ea dincolo de tablou, dar îşi dă seama că este vorba de ceva ce chiar el ar putea să afle despre sine.
Este prezentă în această proză, ca în multe altele ale lui Cortazar, arta ca temă, iar strădania personajului masculin în acest sens nu poate trece neobservată. A concura cu forme de artă dintre cele mai sofisticate aduce însă până și cele mai rafinate personaje masculine în pragul devorării și al fricii că, în absenţa unor forme artistice de expresie, nu ar mai rămâne nimic. Există însă motive de optimism: acolo unde o formă de artă se închide, locul fricii de gol artistic este luat de viaţa însăşi, mai puţin estetizantă, dar mai vie. Iar loialitatea, tensiunea umană sau simpla prezență sunt cele care poate vor umple golul artistic în noua formă de existenţă. Şi poate că în această nouă formă de existenţă, speranţele se împlinesc mai suportabil.
