Jurnalul se află în centrul scrisului lui Cărtărescu, dat fiind faptul că la el scrie constant, de la vârsta de 17 ani. Din jurnal se ramifică toate celelalte scrieri ale sale, el însuși considerându-se, în mod esenţial, un scriitor de jurnal. Penultimul jurnal al lui Mircea Cărtărescu, (“Un om care scrie. Jurnal 2011-2017”, Humanitas, 2018) atinge multe puncte, de la raportul cu scrisul și cu literatura, perioada angajamentului său public şi gândul constant de a părăsi țara, până la îmbătrânirea și întrebările din jurul vârstei de 60 de ani, procesul de scriere al “Solenoidului” sau frica de a nu mai putea scrie etc. Dar o temă ce revine cu recurenţă este aceea a singurătăţii, pe care o numeşte mai particular, “sentiment metafizic al singurătăţii”.
“E vară adâncă deja, trăiesc singurătatea ei fără margini. Respirăm cu toţii respiraţia soarelui, halena lui fotonică. Nu ştiu dac-am să pot scrie vara asta, totul e trist şi imprevizibil. (…) Nu mă refer la singurătate, ci la chinul şi nebunia singurătăţii, la deznădejdea ei. La sentimentul metafizic al singurătăţii. Fuck, toate astea se bat cap în cap. Da, metafizicul, adică golirea lumii de eu până la o înspăimântătoare fotografie, este disperat, nu însă şi deznădăjduit. Mă refer la singurătatea în care eu lipsesc, nu la cea în care eu sufăr la modul romantic. (…) Imaginea singurătăţii despre care vreau să scriu nu e din realitate, ea-mi apare doar în vis.”
E vorba, aşadar, despre o singurătate adâncă, de vară, fără margini, în care fericirea e amestecată cu nefericirea. Pentru că atunci simte că poate să scrie ce îi place în mod real, „eliberat de gândul operei și-al publicării”. O singurătate pe care ar vrea să o scrie “într-o carte neagră”, cartea lui nocturnă, dar despre care mărturiseşte că îi este foarte greu s-o scrie, când are atâta dragoste în jur.
Sentimentul acesta metafizic al singurătăţii se clădeşte pe paradoxul că, desi este înconjurat de dragoste, de familie şi de succes şi recunoaştere în plan literar, nu poate “crede în realitatea realităţii”. Este o eternă pendulare între viața concretă, familială şi social-literară (“nimeni nu e mai conştient ca mine de fragilitatea, labilitatea şi derizoriul faimei literare”) și potențiala viață secretă, nocturnă, singura ce poate fi trăită într-un raport strâns cu interioritatea sa.
Tema singurătăţii este pusă în relaţie cu un alt motiv preferat, cel al visului. Tema visului apare pe două paliere. Visele propriu-zise, pe care le consemnează și le percepe ca pe o binecuvântare atunci când apar, arătând interes față de potențialul estetic al viselor. Dar și ideea visului ca reverie (în sensul lui Blecher), în care încearcă să crediteze ideea că granițele dintre vis și realitate pot fi, în mod legitim, desființate. El ar vrea să își viseze realitatea, adică să trăiască într-o realitate visată, nu servită în mod obiectiv și prozaic. Din acest deziderat transpare eterna sa dilema între realitatea obiectivă, construită în jurul familiei şi a relaţiilor literare, și care îi conferă o certitudine a ideii de fericire și împlinire, şi realitatea sa de vis/irealitatea, pe care nu o poate exploata şi explora la maximum, ca urmare a responsabilităților legate de realitatea concretă.
Şi ne place Jurnalul lui Mircea Cărtărescu nu doar din motivul obiectiv că ne pune într-o legătură călduroasă cu scriitorul, ci pentru că depăşeşte granițele genului, îndreptându-se spre eseu sau poezie (cum spune chiar autorul), deci având o valoare estetică şi funcţionând ca o operă literară în sine.
Chiar Mircea Cărtărescu spune în acest jurnal, despre o altă scriere a sa („Anomaliile mele”/”Solenoid”), la care lucrează în paralel cu paginile de jurnal, că e o scriere „la fel de disperată ca “Travesti”, la fel de extremă în sinceritatea ei expresionistă, la fel de ambiguă valoric, la fel de indecidabilă”. Dacă asta spune despre acea scriere, iar jurnalul e scris în paralel, atunci așa e şi jurnalul său din acea perioadă: extrem în sinceritatea sa expresionistă, dar, desigur, nicidecum ambiguu valoric.
Mircea Cărtărescu spune despre Jurnalul lui Kafka, despre care a afirmat în mai multe rânduri că este una din lecturile sale de intensitate, că este o revelație continuă, mai ales din a doua sa parte, loc din care spune că fiecare rând devine citabil. Așa este și Jurnalul lui Mircea Cărtărescu (2011-2017); după, să zicem, primele 150 de pagini încolo, din ce în ce mai multe enunţuri și vise – pentru că jurnalul este şi un adevărat repertoar de vise – devin citabile.
