Prozator de anduranță, Cosmin Perța a tot plusat în anii din urmă cu romane în varii formule, de la trilogii parabolic-mistice și povești fantastice la unele pseudo-realiste și picarești. În Dispariția (2021) și-n Ca să nu se aleagă praful de toate (2023), de pildă, ca să mă refer doar la două dintre ultimele, lumea interlopă interferează cu distopia, cu thriller-ul politic și cu un anume gen de antieroism urban. Am mai spus-o, ceea ce reține atenția în ramificațiile acestui profil ambiguu de autor e amestecul indiscernabil de violență și candoare, de intelectualism veșnic ironizat și mizerabilism demn de milă, de ratare social-afectivă și voință de mântuire, eventual printr-o mult așteptată metamorfoză întru bine sau printr-o evadare a personajelor undeva, departe, într-o altă lume.
Un loc îndepărtat, numai al lor (Polirom, 2025) reia acest polimorfism epic într-un roman corporatist, vagant, distopic și apocaliptic. El desfășoară în evantai câteva personaje foarte diferite, ca profil, distribuite în fire narative aparent divergente, care se reunesc, treptat într-o singură poveste centrală, una cu iz de policier însângerat și de SF soteriologic cu ajustări poetice performative. Probabil în niciun roman al lui Cosmin Perța vocația formală experimentalistă nu e mai exploatată ca aici, unde textul primește atemporale și scurte reflecții, inserții grafice, transcrieri din limbaje neconvenționale și pagini digitale. Cuprinsul însuși, adică tabelul final cu titlurile capitolelor și paginațiile, e un poem, în sine, ceea ce spune multe inclusiv despre obsesia metareferențială a unui autor care mizează pe destinul general al literaturii, într-o lume care se dezintegrează pe zi ce trece.
Adrian e un corporatist domestic crescut de mamă, care a reușit să asimileze duritatea vieții din afara ecranelor doar exersând îndelungat pe computer jocuri violente. Cristi e un fost lichidator al mafiei siciliene, retras la pensie în București cu tot cu experiența războaielor și a loialităților dintre clanurile italiene de renume. Radu e un profesor universitar mediocru, căruia vârsta de patruzeci de ani nu i-a adus nicio schimbare în viața rutinată și anostă. Maria, iubita lui Radu, e fiica unui ministru corupt care s-a sinucis în închisoare și care a ales să protesteze față de imoralitatea părinților prin alegerea unui job neconform studiilor universitare absolvite (vânzătoare la Mega Image) și prin donarea complet aleatorie a banilor murdari din contul tatălui. Mystique e o misterioasă recuperatoare recrutată de pe dark web, un fel de Leon feminin foarte antrenat în a rezolva cazurile pentru care e plătită. Exact banii Mariei ajunși aiurea la Adrian, precum și suspiciunea existenței unui alt cont secret al fostului ministru constituie mobilul evoluției tuturor acestor personaje care mai de care mai singuratice, mai instabile psihic și mai dispuse să întâlnească marea schimbare din viața lor. Ca-ntr-un film de Tarantino (mă gândesc la Pulp Fiction, desigur), evenimentele se derulează rapid, neașteptat, cu întorsături de situație și dese schimbări de decor, căci căutând banii sau încercând să scape de ei, personajele se intersectează subit, se urmăresc reciproc și se lichidează fără scrupule, fug departe și se-ntorc de unde au plecat, într-o dinamică deconcertantă și uneori la limita verosimilului. Asistăm la sarabande cu focuri de armă prin apartamente, prin mașini și pe străzi, mergem pe frontul ruso-ucrainean, la Moscova și-n prizonieratul armatei lui Zelenski, vedem cum lucrează ramificațiile mafiote bucureștene și siciliene, cum lucrează serviciile secrete de la noi și de la Kremlin, cum se scapă de cadavre în mod curat, care sunt prețurile șantajelor la nivel înalt și cum tehnologia dronelor, a telefoanelor mobile, a microcipurilor și a camerelor de luat vederi concură în a rezolva situații complicate. Toate par a funcționa sub o dublă sentință: „Orice încercare de a scăpa doare. Orice încercare de a rămâne ucide”.
Lumea din romanul lui Cosmin Perța e golită de umanitate, de morală, de rațiune, de empatie și de umor, oamenii nu întrezăresc vreun viitor cert și pozitiv, ei se-ntâlnesc doar pentru a-și spori singurătatea, pentru a se jefui reciproc sau pentru a se elimina fizic. Polițele se plătesc până la capăt indiferent de distanță sau de cronologie, cine trage mai repede cu arma câștigă timp, războaiele mondiale se extind pe fundal completând peisajul violent și, la căderea măștilor, nimeni nu e cine se credea că e. Îndepărtându-se de Pământul distrus de cataclisme nucleare amplificate exponențial, într-o excursie cosmică organizată de Elon Musk, perechea rămasă în finalul poveștii simte că se apropie de locul mult visat, de cealaltă față a realității, alături de alți bogătași care și-au putut plăti evadarea. „Priveau forma continentelor și se gândeau că acolo trăiseră ei, pe mărgica aceea insignifiantă. Cu toate problemele lor, cu toate zbaterile, cu toate lucrurile care acum păreau atât de departe și de meschine. În jurul lor spațiul nesfârșit, cu misterele lui pe care mintea omenească nu era pregătită să le-nțeleagă. […] În câteva minute nu se mai vedea mare lucru, planeta albastră devenise gri-gălbui. O peliculă de praf acoperise totul, nu se mai distingea niciun continent, niciun ocean, totul se amestecase de parcă un copil învârtise bine cu degetele toate culorile acrilice, care își pierduseră orice strălucire, uniformizându-se într-un gri-căcăniu”.
Noul roman al lui Cosmin Perța e o reverie narativă în tonuri întunecate, vorbind despre un Paradis pe dos cu morala inclusă: dintr-un prezent aflat în delirantă consumpție, evadarea e numai în sus, departe, cât mai departe. Cu cât e mai utopică și mai puțin probabilă, cu atât crește imperios nevoia de a salva prezentul, cel pe care încă-l avem sub ochi. De reflectat.
(text apărut în ultimul număr al revistei „Convorbiri literare”)
