AFRICA
Diallo se născuse într-un sat de o mie cinci sute de suflete de lângă Nyos, Lacul cel Bun. Tatăl lui, Ibrahim, avea zece vaci de lapte și lângă colibă mai creșteau o sumedenie de găini. Diallo a fost cel de-al zecelea copil și, dat fiind că de mic s-a dovedit a fi puternic și mai solid decât cei de-o vârstă cu el, a fost trimis în mină de la doisprezece ani. Era la începutul anilor ’60 și muzica makossa tocmai își câștiga popularitatea: Manu Dibango, Eboa Lotin și Mama Ohandja scoteau capul în lume. Probabil că desprinderea violentă de lumea copilăriei l-a făcut pe Diallo să se refugieze în muzică, într-un afropsihedelic pe care-l asculta la un tranzistor care pârâia și tușea. Muncea într-o mină de cupru, de dimineața până seara, când cădea frânt în baraca în care sforăiau pe puțin 30 de inși și care duhnea a sudoare și coaie încinse și colcăia de gândaci mari cât palma. Într-o noapte, un bărbat voinic, care împărțea dreptatea cu pumnii în baracă, a încercat să-l violeze, dar a avut surpriza de a fi respins cu violență și destulă forță și, pentru că nu voia să trezească toată baraca, l-a lăsat în pace. Însă Diallo a știut că nu e decât o chestiune de timp până când lucrul acela se va împlini, așa că dimineața l-a găsit la câțiva kilometri de tabără, mergând alături de drum, pe potecile bandiților pe cămile. A mărșăluit câteva zile, a mestecat frunze de palmier, a furat mâncare din satele de pe drum și a băut apă din lacuri și izvoare.
A trebuit să traverseze o pădure străveche, despre care știa că e bântuită de spirite, dar a ales să le înfrunte, așa cum a înfruntat și o armată de maimuțe cu fundul roșu, specie care nu are altă treabă decât să-și bată joc de trecătorii rătăciți. Noaptea pe care a petrecut-o cățărat într-un copac imens din mijlocul pădurii a fost îngrozitoare, căci îl dureau brațele și picioarele din pricina poziției chinuite, pe o cracă îndeajuns de groasă cât să-l țină, iar la fiecare zgomot tresărea, rugându-se să fie un leopard, și nu spiritele nopții. Nu a venit niciun leopard, iar spiritele l-au ocolit, ca și cum ar fi știut că nu merită deranjul sau ca și cum l-ar fi compătimit pentru ceva ce deocamdată știau numai ele. Dimineața a coborât și și-a continuat drumul, răsuflând ușurat când a zărit întinderea savanei. Știa că nu mai are mult până acasă, pe malul Lacului celui Bun, Nyos.
