TIMIȘOARA
La început de septembrie am plecat, fără efuziuni, spre Timișoara, să mă instalez și să mă obișnuiesc cu orașul. Așa cum la venire eram înconjurat de moldoveni care fugeau din calea foametei, acum plecam spre Banat alături de sute de olteni în căutarea unei vieți mai bune. Știam că facultatea le asigură bursierilor cazarea gratuită, așa că m-am prezentat direct la secretariatul facultății, unde a trebuit să completez niște fișe, apoi să aștept câteva ore, să vină responsabilul de an. Acesta era asistent la biologie, un tânăr scund, cu început de chelie, Zaicu Florin, țărănist fanatic, însă un tip de treabă, sociabil și generos, care m-a condus în Piața Unirii, în care, la mansarda unei clădiri istorice dărăpănate, se afla dormitorul unde aveam să ne petrecem următorii cinci ani, teoretic. Acolo era deja sosit un al doilea bursier, un basarabean evreu comunist, ochelarist și ras în cap, căruia i se spunea, nu am aflat de ce, Tehui. Era un băiat tăcut, cu o privire aprigă care-ți spunea că ai face bine să nu întinzi coarda în niciun fel cu el. Ne-am înțeles bine, deși nu vorbeam prea mult, însă știam că trebuie să ne respectăm intimitatea într-o cameră cu cinci paturi și pupitre, unde urma să mai sosească alți trei bursieri. Mi-am așezat lada lângă pat și am început să-mi aranjez cărțile pe pervaz. Pervazul acela era o minune, pentru că de la el vedeam Piața Unirii, în toată frumusețea ei barocă dărăpănată. Mi-era greu, când învățam sau scriam referate, să nu rămân cu privirea pierdută înspre Domul Romano-Catolic sau, în partea opusă, spre Catedrala Ortodoxă Sârbă. Imobilul în care eram noi găzduiți purta numele Casa „La Elefant“ și se afla într-o perioadă de tranziție înspre o utilitate publică, după ce fusese ani la rând han și ospătărie. Până atunci, mansarda fusese pusă la dispoziția Facultății de Medicină, spre norocul nostru. Ca să compenseze peisajul, probabil, iarna era un frig de crăpau pietrele, iar vara nădușeam cu toții sub acoperișul încins. Dar la vârsta aceea priveliștea de deasupra pieței îmi părea mai importantă decât toate necazurile practice ale cazării. Cei doi ani petrecuți la Timișoara îmi revin acum în minte ca unii dintre cei mai fericiți din întreaga mea viață, prin amestecul lor de noutate, efervescență și imprevizibil. Medicina, cu orele de anatomie și de patologie, cu practica de disecție, toată grozăvia contactului cu trupul uman dezvăluit în mizeria și splendoarea lui, preluarea puterii de către comuniști, luptele care au avut loc în piață între simpatizanții partidelor istorice și omul nou colectiv, abdicarea regelui. Aveam senzația că asist la moartea unei lumi și la instaurarea unui intermezzo violent. Nu bănuiam atunci că provizoratul acesta va dura cât o viață de om. Eram în continuare pasionat de anatomia și patologia creierului, ca și de pedagogie, sub numele căreia se ascundea ceea ce azi numim în sens larg psihologie. Neurologia se afla și ea la un început marcat de mult obscurantism, dar bănuiam că acolo se ascunde ceva foarte important. Am început să citesc din ce în ce mai mult despre istoria psihiatriei și a psihologiei și să-mi acopăr lacunele importante din domeniul filosofiei. Nu mâncam mai nimic, pentru că seceta ajunsese și acasă, la bătrâni, cărora le muriseră toate animalele și-mi scriau, parcă cerându-și iertare, că nu au nici ei ce mânca, darămite să-mi mai trimită și mie pachet. Bursa ne asigura cele trei mese la cantina facultății, dar acelea cu greu se puteau numi mese: dimineața o felie de pâine mucegăită și un ceai lung, la prânz o așa-zisă ciorbă de legume, adică o zeamă tulbure la suprafața căreia pluteau câteva rondele de morcovi, iar seara o marmeladă de origine incertă. Cu toate astea, îmi amintesc o ușurătate a ființei, a binomului trup-suflet, pe care nu am mai simțit-o de atunci. Eram proiectat în viitor, tot ce făceam în prezentul acela cenușiu nu constituia decât o etapă de trecut, mă vedeam ca pe embrionul unei ființe miraculoase care aștepta cu răbdare să se nască. De altfel, întreaga lume părea să se afle în pragul nașterii, ca o miriște care a fost abia semănată și peste care a fost aruncat cadavrul lumii vechi, îngrășământ din care aveau să răsară mlădițele unui soi nou de oameni. Era, bineînțeles, vorba despre Omul Nou socialist, care însă venea pe fondul unui optimism născut din sfârșeală, foame și dezgust față de război. Se simțea o frenezie sălbatică a vieții, mai ales în rândurile noastre, ale tinerilor care rataserăm războiul la mustață.
Frenezia reverbera și la nivelul unei sexualități colective: deși trăiam într-un oraș ultraconservator, noaptea îmi părea că aud gemetele cuplurilor din întreaga urbe reunite într-un cor care se alătura celui al mâțelor înnebunite de călduri. Cunoscusem și eu o tânără văduvă care era farmacistă în Piața Unirii, la parterul unei clădiri în stil secession, unde mergeam adesea să-mi refac proviziile de plasturi. Aveam parte de o spuzeală tragică de acnee și căpătasem ticul isteric de a-mi scormoni coșurile în timp ce învățam, astfel că dimineața mă trezeam cu fața de pernă plină de sânge și cu răni dezgustătoare pe chip, pe care încercam să le ascund sub câte un petic rozaliu de plasture. Purtam deja și ochelari, așa că presupun că nu ofeream o priveliște tocmai plăcută ochiului feminin, dat fiind că la toate astea se adăugau sărăcia evidențiată de hainele rupte și o timiditate care mă făcea să merg cu capul în pământ. Totuși nu am putut să nu observ cât de amabilă era tânăra farmacistă, care se străduia să prelungească de fiecare dată discuția cu mine. Îi răspundeam cu jumătate de gură, dar entuziasmul ei nu părea să scadă. Observasem că purta o panglică de doliu prinsă cu două bolduri la reverul uniformei impecabile, lucru care m-a făcut să-mi impun să fiu la fel de amabil. La un moment dat, inevitabilul s-a produs. S-a întâmplat într-o după-amiază, când ieșisem de la facultate, chiar după practica făcută pe cadavre la morgă.
