Mai întâi o precizare legată de sintagma „ştiinţe uman(ist)e“ şi asocierea ei cu ştiinţele sociale. Înainte de 1989 au apărut lucrări generale de bilanţ (la 15 ani, la 20 de ani etc. „de la Eliberare“ care includeau şi cercetarea ştiinţifică, oferind detalii în special despre cadrul instituţional şi progresele ştiinţifice în noul context social-politic, dominat de organizarea ce copia modelul sovietic. Un volum din 1960 coordonat, între alţii, de istoricul Constantin Daicoviciu trata în mod disparat domeniile din cercetarea umanistă fie că era vorba de lingvistică, fie literatură şi folcloristică, istoria artei etc. Cercetările umaniste – circumscrise unor domenii precum istorie, filosofie, lingvistică, teorie şi istorie literară, ştiinţe juridice, economie – sunt asociate în 1960 ştiinţelor sociale, pentru ca ulterior (anii 1970) să se producă din ce în ce mai mult cuprinderea lor în cadrul „ştiinţelor sociale şi politice“ inclusiv într-o formă instituţionalizată prin apariţia Academiei de Ştiinţe Sociale şi Politice (despre care a scris Cosmin Popa), structură care a preluat institutele umaniste de la vechea Academie (a RSR).
Totuşi, în paralel a continuat să fie uzitată şi sintagma „ştiinţe sociale şi umane“, cu formula înrudită „cercetări socio-umane“. Abordări mai compacte în comparaţie cu cea din 1960 s-au regăsit în următorii ani, însă multe dintre ele erau încă împovărate de mesaj ideologic şi triumfalist. (vezi Ştefan Bălan, Ilie Murgulescu, George Ivaşcu et al., Momente ale revoluţiei culturale, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1964; Alexandru Tănase, Ion Goliat et al., Cultura socialistă în România, Editura Politică, Bucureşti, 1974, pp. 131-145).
