Ioana Pârvulescu, Aurul Pisicii (Ed. Humanitas 2024)

Recentul roman al Ioanei Pârvulescu a avut deja multe și ample cronici în care sunt analizate cu rigoare și competență caracteristicile acestui recent demers al autoarei. Ar fi de aceea nepotrivit să mă încumet a scrie o altă cronică, cu atât mai mult cu cât, precum am afirmat-o în multe ocazii, nefiind critic literar,  Notele de lectură din revista  Leviathan sunt de fapt însemnările provocate de reacțiile spontane ale unui cititor ca mine din mulțimea – încă existentă – a iubitorilor de literatură.

Dintotdeauna m-am întrebat, citind lucrări ale diverșilor autori de romane, aforisme, sau piese de teatru, de unde știu aceștia cu atâta precizie ce și mai ales  cum gândește cititorul? Cum de ghicesc ei întrebările pe care mi le pun în timpul lecturii și știu imediat să răspundă la ele? Mi-au trebuit mulți ani ca să înțeleg faptul că un scriitor valoros știe să pătrundă adânc în emoția celui care îi parcurge rândurile. Și, de fapt, aceasta este chiar arta lui, de a transmite caracteristicile personajelor create el și ideile vehiculate de fiecare dintre ele, totul părând a fi făcut fără niciun efort. Ca și în toate celelalte arte, precum baletul, sau interpretarea muzicală, audiența nu-și dă seama decât de frumusețea produsului final, munca pentru a atinge nivelul perfecțiunii e ascunsă, nimeni n-o observă,  nu trebuie s-o observe.

În romanul  Aurul Pisicii, Ioana Pârvulescu ne transportă într-un univers complet diferit de cel din toate romanele sale anterioare. Suntem pregătiți, când deschidem cartea, pentru o nouă întâlnire cu autoarea și abia după o vreme pătrundem cu adevărat în – aș spune- împărăția literară a recentului roman. Dar, odată ajunși în ea, fascinația noastră devine totală: povestea de dragoste pe care o parcurgem este – până la un punct – lină, se desfășoară cu o grație pe cât de fermecătoare, pe atât de naturală. O trăim și noi alături de cele două personaje principale, Monica și Sebastian. Iar decorul și personajele din jur completează în mod fericit micul univers în care cei doi își petrec viața.

Cum criticii literari au menționat deja, timpul – în romanul Ioanei – devine un personaj. iar măiestria autoarei de a fi scris romanul sub forma unor scrisori adresate de personajul principal, Monica, unui alt personaj al romanului, face ca toată povestea să capete o remarcabilă veridicitate.

Dacă ar fi să descriu în amănunțime toate treptele emoționale pe care le-am parcurs, ca cititor, în timpul lecturii romanului, aș umple pagini întregi. Și poate nici n-aș reuși să ilustrez cu fidelitate toate momentele de teamă, nedumerire, încântare, tristețe, bucurie, exaltare și câte altele prin care am trecut, succesiv, de la o pagină la alta.

Recent am citit un interviu pe care Ioana Pârvulescu l-a postat pe FaceBook, în care, într-unul din răspunsuri, autoarea a afirmat că are mare încredere în cititor, el știe să intre în poveste și s-o completeze. Generoasă idee! Poate că Ioana are dreptate, dar, în cazul acestui roman, mi se pare că autoarea s-a întrecut pe sine, cititorul nemaiavând ce completa, el fiind pur și simpu condus în această minunată călătorie în și alături de timp!

Superba copertă creată de Mihail Coșulețu întregește ideile romanului și îl acompaniază foarte plăcut pe cititor la fiecare atingere a cărții, când o deschide și o închide.

Iată o reușită editorială deplină, pe care o aplaudăm cu admirație și bucurie.

 

Notă: articol apărut în revista Leviathan  4 / 2024

 

 

 

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *