„Când poezia vine spre tine – zice Veronica – fii pregătită / să o primești / și ajut-o / să iasă la lumină / din adâncurile / în care s-a dospit...” și dincolo de eleganța invitației intuiesc provocare – chemare parcă ar fi mai corect – către un dialog cu poezia limitând simplitatea comunicării, accepțiunea ori înțelegerea și ne permite intrarea pe ușa cunoașterii artistice direct dezvăluind un proces intim al creației, cea care „s-a dospit / precum copilul / în pântecul mamei”...
Intens personală această mărturisire artistică, trimitere fără echivoc într-un spațiu în care real și imaginativ contemplă idei și stări nu pentru că trebuie ci pentru că „poezia apare când emoția și-a găsit gândul și gândul și-a descoperit cuvintele” -…și atunci ceea ce citesc îmi impune să intru „fără să bat la ușă” și să confrunt eventualitatea dialogului despre care ziceam.
Și ce citesc?
Am primit în dar de la Veronica (desigur) două cărți de poezie, publicate recent; „Neterminatele Secunde” și „Frumosului deschisă poartă” apărute la editura Vatra Veche din Târgu Mureș (în 2020 și respectiv 2023) și pentru că poezia ei mi-a fost mereu aproape am deschis, am citit și cum se întâmplă întotdeauna când poezia “și-a descoperit cuvintele” – cum zice Robert Frost – am însoțit-o pe poetă în tot acel periplu determinant pe care poetul îl acceptă sau nu , dar sigur nu-l poate ocoli: „…poezia lui e / rugăciune / când o șoptește / chemare când o strigă / durere / când o gândește / spovedanie / când o mărturisește…”
„Poetul” și „Poezia” la care m-am oprit în ceea ce spun aruncă nada curiozității expusă unor afirmații atât de personale încât devin avertisment, semn chiar al cotrobăirii – poate logice, poate motivate, dar sigur răscolitoare – poeziei care oferă frumosului deschisă poartă.
Elegant prezentate, într-o ținută editorială fără cusur – concepția aparținând autoarei și, sigur, execuția celor de la Vatra Veche – cărțile surprind plăcut de la prima vedere: titluri care intrigă – Neterminatele Secunde și Frumosului deschisă poartă – grafică realmente remarcabilă, semnată de un pictor care știe ce face și sigur deosebit de talentat, Florin Șuțu, la care se alătură un interior disciplinat de ideatica poetică controlată desigur de gândurile și sentimentele din care s-a născut poezia.
Poet modern, Veronica folosește cuvântul în totalitatea expresiei eliberate de canoanele versificației, se conectează emoțional fără un efort aparent uitându-se pur și simplu în sine și cum tot ceea ce știm a fi – bucurie, tristețe, durere, furie, resemnare iubire și ură (chiar), tabloul conspirativ a ceea ce suntem între viață și moarte – se cer recunoscute, apreciate ori respinse, dar existente: „mi-e poezia / rugă / ea urcă / spre lumină / pe trei cărări / de raze / și / nu se mai termină…” (mi-e poezia rugă)
Și cine este Veronica?
Dacă ai întreba-o pe Veronica Pavel Lerner cine este ea, ți-ar răspunde un pic surprinsă de întrebare: sunt chimistă!… cu diplomă universitară din București, unde s-a născut – vin eu și zic eu – a emigrat spre Canada – via Montreal-, a funcționat profesional cu succese multiple și chiar dacă a studiat pianul și muzica îi este o modalitate de a traversa de la un timp la altul – pe românește, nu poate trăi fără ea – scrie, scrie cu precădere în limba română și cu pasiunea observatorului atent la pașii aceștia pe care îi facem în fiecare zi, – anul acesta fiind admisă în Uniunea Ziariștilor din România – dar, mai ales, scrie poezie pentru că structura intimă, emoțională, cea care generează artă „o mână”, o domină ori poate numai o eliberează… de abisuri…?
Eugen O’Neill zice undeva că niciunul dintre noi nu putem interveni în ceea ce viața a decis pentru noi și cred că ceea ce scrie Veronica: „între zi și noapte / privesc dungile / de pe cer / zebră / lumină-întuneric / alb-negru”... este trimitere inevitabilă la ceea ce spune scriitorul american; viața se oferă senină și sternă ori întunecată și „pusă la colț”, ne obligă să pășim parcă într-o analitică desfășurare de sentimente și stări pe care gândul le știe și nu le poate controla: …„poposesc uneori / în trecutele cuvinte / scorburi de lumină / din care cântă / umbra / râd și plâng / oglinzi / cu imagine întoarsă / pământul e însămânțat / cu durere…”(„trecutele cuvinte”)
Ceea ce mi-a plăcut, m-a bucurat cumva în cărțile aceastea ale „frumosului”… este tocmai diversitatea trăirilor, gândurilor, în esență seninul și umbra lui alcătuind un univers poetic desfășurat în versuri „bine temperate”- cum îi place Veronicăi să numească echilibrul la care speră – uneori calme poate doar mulțumite de ceea ce scot la iveală: „orologiului / mă-nchin…/ desenează-mi / viața / în felii / de lumină / sculptează-mi visele / pictează-mi vorbele” (mâinele de umbre vorbe de vise) alteori chiar cutremurate de neliniști, de frământări și, mai ales de singurătate; pentru că zice Veronica: „cel mai singur om / din lume / poetul”!
În contextul exprimării aristice prin cuvânt, poezia are locul ei preferențial pentru că spre deosebire de proză și orice altă formă scriitoricească, privilegiată fiind, ea își permite intrări canonice și ieșiri paradoxale, așa încât disciplina metaforică dintr-un sonet -„Mi-e trupul iarnă, sufletul zăpadă /Dar nesupusă lor, eu încă lupt...” (Sonetul meu de azi) – se reașează (aparent) întâmplător, așa că ceea ce simțim a fi inundat poetic… „poposesc uneori / în trecute cuvinte / scorburi de lumină / din care cântă / umbra”… (trecutele cuvinte) fără a-și pierde puterea de a spune și a comunica din adâncurile pe care numai poetul le știe.
Cum zice Maestrul nostru absolut?? : „Poezia – trandafirul ce creşte în potir de aur, sufletul frumos.”…
Apărut în revista Vatra veche 12 / 2023
