În fine…

s-au adeverit o serie de adevăruri neplăcute despre care am mai scris, după cum urmează:

„Vorbim” a proasta, fără jenă, în funcție de cine plătește din dosul micului ecran. 

Se manifestă prin media un dispreț total pentru cei care „nu sunt cu noi”. Adică mai exact cu cei care stipendiază. 

Aerul savant care însoțește dezbaterile, în fapt combaterile, evidențiază cel mai adesea stupizenie și necunoaștere.

S-a adeverit inutilitatea cohortelor de analiști politici, politologi, specialiști în… te miri ce, a institutelor de sondare a opinie publice care aruncă sonda acolo unde li se indică, adică de unde vine plata, astfel încât  nu e de mirare că  realitatea arată cu totul altfel. Ar putea fi închise pentru o vreme…

Culmea nesimțirii e că și după aflarea rezultatelor cu totul neașteptate, „vorbim” cu aceeași dezinvoltură acuzând o mare parte din electorat de parcă nu ar fi cetățenii aceleiași Patrii. 

O întrebare bună totuși adresată celor din diaspora: „Dacă iese învingător cel pe care l-ați votat, vă întoarceți în România???” Răspunsul nu poate fi decât cartezian : Dubito ergo cogito, Mă îndoiesc, deci cuget. Iată de ce voturile diasporale stau sub semnul unei moralități îndoielnice. 

S-a adeverit pentru a nu știu câta oară lipsa de democrație a comentariilor mediatice: se pune totuși întrebarea, cei care au votat altfel decât se preconiza – câteva milioane de data aceasta – cine sunt, de unde au apărut ? din neant? de peste care hotare? 

În general e cineva ex grege, adică din popor. 

Apoi, ifosul mediatic prostesc axat pe „analize”, nu ține cont de ceea ce avertizau încă străbunii: „în genere,  nu ne poate fi indiferent ceea ce se vorbește în popor”. Chiar dacă nu îți pasă de el… Democrația trebuie măcar mimată. 

Critica adusă discursului electoral care nu le e pe plac unora, nu schimbă cu nimic realitatea, pentru că fiecare crede ceea ce dorește. Când Seneca Retorul scrie că salus reipublicae (populi) suprema lex esto, Salvarea Statului, a poporului trebuie să fie legea supremă a oricărui conducător, vrea să spună că în fapt toți promit același lucru. 

Deci: fie votăm din convingere personală după care vox populi sacra, vocea poporului e sacră, fie mergem mai departe pe linia disprețului mediatic al sondelor stipendiate acceptând că vanae voces populi non sunt audiendae, adică glasurile fără sens ale poporului nu trebuie ascultate; desigur dacă ne mai putem permite căci toate opțiunile sunt ale aceluiași popor.

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *