„BĂRBATUL
Dar ce bine c-ai venit
n-am crezut -o să vii
eu (pauză)
sau poate c-am crezut c-o vei face (pauză)
dar n-am îndrăznit întru totul
da să sper
ba da chiar am sperat
FATA
Bineînţeles c-am venit
BĂRBATUL
Da
FATA
Da am vrut
BĂRBATUL
Ai vrut
FATA
Da de ce nu crezi
BĂRBATUL
Nu contează
FATA
Nu contează
BĂRBATUL
Nu
FATA
Dar acum suntem aici
BĂRBATUL
Da
(…)
FATA
Trebuie să plecăm
Nu putem fi aici
Nu e un loc unde poţi fi
Vino
BĂRBATUL
Da vin
FATA
Dar hai odată
Fata merge și-l ia de mână pe Bărbat
Trebuie să vii odată
deci
BĂRBATUL
Da
FATA
Da
da trebuie să mergem
doar nu poți sta acolo pur și simplu
trebuie să vii
BĂRBATUL
Da
FATA
Nu sta pur și simplu acolo
vino
BĂRBATUL
Da”
În stilul minimalist al lui Fosse, cultivat cu-atât mai mult în dramaturgie, „Umbre”, o piesă înalt abstractă şi metafizică, conturează un tărâm dincolo de spaţiu şi un timp dincolo de timp. Moartea şi viaţa fiind, după cum însuşi Fosse spune, la acelaşi nivel, este foarte greu de spus dacă personajele sunt vii sau moarte.
Un bărbat întâlnește oameni pe care i-a cunoscut cândva, cum ar fi pe soția lui care l-a părăsit pentru cel mai bun prieten. Sau pe părinții lui și pe iubita tatălui său. Se află toţi într-un spațiu nedefinit, neînțelegând unde sunt și fiind în imposibilitatea de se evita unii pe alții.
Dialogul din „Umbre” pare adesea ocolitor, prin minimalizarea și esențializarea explicațiilor. Un astfel de dialog esențializat se reduce, de exemplu, la modul în care un cuplu s-a întâlnit și modul în care s-a separat. Ceea ce se întâmplă între personaje este doar o secvență de detalii nespecificate și poate (nu știm) sfâșietoare, care creează un univers emoţional ambiguu.
Am putea specula în jurul motivului umbrei, atât de mult exploatat în literatură. Să ne gândim la un spaţiu comun, care nu este nici al celor vii, dar nici al celor morţi, unde cei vii sunt constrânşi să trăiască laolaltă cu cei morţi, într-o complicitate ambiguă, pentru că regulile după care sunt nevoiţi să convieţuiască nu sunt comune, ci păstrează fiecare indicii din propria lume. Sau am putea să ne gândim că, simbolic, personajele lui Fosse sunt nevoite să se confrunte cu propriile variante întunecate. Şi fiind constrânse să împartă un spaţiu comun, pare că există un îndemn la o împăcare a luminii cu întunericul. Dramaturgul vine să le ofere personajelor un spaţiu constrângător de convieţuire, care aparent este angoasant, dar care se vrea un spaţiu al împăcării, al reconcilierii.
S-ar putea, de asemenea, specula că personajele în vârstă sunt aceeaşi versiune a personajelor tinere şi că la un moment dat umbrele le ajung din urmă. Dar autorul nu se regăseşte în această cheie de interpretare, pledând mai degrabă pentru un prezent continuu, în care tânărul este tânăr şi bătrân în acelaşi timp, iar bătrânul este bătrân şi copil în acelaşi timp.
Nu avem de-a face cu delimitările spaţiale şi temporale obişnuite, care să facă loc, de exemplu, binecunoscutelor căderi sau abandonări într-un timp şi într-un spaţiu. Nu, ni se propune un tot temporal, profund abstract, cu care trebuie cumva să ne descurcăm. La fel trebuie să facă şi personajele.
După cum Fosse o spune, este vorba despre o memorie gigant, care ştie tot, ştie ce se va întâmpla, dar care, în virtutea liberului arbitru, îşi lasă personajele să îşi definească destinele. Din această perspectivă, poate că personajele ar fi vrut să iasă din acel spaţiu al umbrelor, pentru a scăpa de confruntarea cu copleşitoarea lor memorie globală. Dar, într-un mod aproape crud, autorul nu le dă această opţiune, la fel cum în mitul peşterii personajele erau legate cu lanţuri, neputând să părăsească peştera şi să vadă soarele. La Fosse, deci, personajele sunt înzestrate cu liber arbitru, dar nu au libertatea de a evada din confruntarea cu efectele propriilor alegeri.
Ele trebuie să îşi întâlnească acolo întreaga experienţă, întreaga viaţă sau moarte, într-o propunere din partea autorului, care poate fi una, inclusiv cu conotaţii religioase.
Şi, cum la Fosse, scrisul este un act de ascultare, suntem invitaţi, în privinţa piesei „Umbre”, să ascultăm, la rândul nostru, ceea ce auzim, minimalist şi esenţializat de la personaje. Fără încercarea de a forţa o semnificare sau de a găsi un sens logic în ceea ce este mai degrabă „un act muzical”.
