Preferințele bizare și inamicii poporului

ne pândesc la tot pasul în asemenea măsură încât ajungem la conexiuni suspecte dar explicabile până la urmă. Există o apetență scandaloasă pentru război de toate părțile ceea ce însă nu constituie o noutate onto gnoseo praxiologică după cum ar spune cineva. Urmărind câteva observații clasice, constatăm următoarele: 

„Cele mai mari războaie izbucnesc din cauze neînsemnate”. Aș rectifica: aparent neînsemnate.

„Motiv de încetare a ostilităților, condiție de tratat”.  După cum constatăm recent, e un act fals menit să „vrăjească” audiența, fără să-l creadă cineva indiferent pe unde e purtat.

„Nu poți greși de două ori în război”. Mai ales dacă l-ai pierdut.

„În timp de război pe oameni îi răpune sabia”. Altfel zis, există un singur fel de războaie: cele în care se moare. 

Mai există însă războaiele de rutină menite consumului de armament, înghețate să le zicem, cu mortalitate mai redusă: „Pace în timp de război”, paradoxal Pax in bello, nu prezintă mare interes.  Cele de până aici, din Sententiae ale lui Balbus. 

„Banii prea mulți constituie  sursa de întreținere a războiului”, sub formă de „ajutoare” sau nu,  scrie politicianul Cicero cu un realism de necontestat. 

„Legile din timp de pace nu sunt respectate în război”, scrie același subliniind parcă inutilitatea instituțiilor parazitare din lumea de azi și fariseismul veghetorilor păcii.

„Pentru mulți războiul este o bună sursă de câștig” crede Lucanus pe bună dreptate cu referire la conducători. Mai ales că nu ei mor pe câmpul de luptă. Poate de aceea au devenit  necesare atentatele în senat, pe stradă…

„Mamele urăsc războaiele” constată pe bună dreptate Horatius, căci le mor fiii culeși de pe stradă și trimiși pe front în ziua de azi, nu atunci când erau profesioniști. Moartea e oricum detestabilă.

Și, pentru ca lucrurile  aducătoare de venituri să dureze cât mai mult, astfel trebuie gestionat un conflict armat, crede Seneca Filosoful ,încât  „Soarta războiului să fie întotdeauna îndoielnică”. 

În fine, cultul eroilor trebuie întreținut cu decență chiar dacă ei aparțin trecutului glorios, căci scrie un bun prozator român interbelic prin intermediul unui personaj cinic – aș zice realist – „condiția eroului este să fie la un metru sub pământ”. Deducem  că în fapt conducătorii actuali nu pot fi… eroi. 

Aparent fără legătură, arta cinematografică ne cam intoxică în ultima vreme cu posibilul efect al războaielor prezentându-ne lumea post apocaliptică. De preferat în acest caz prostia mediatică dominată de ploi… apocaliptice, canale care refulează dând… pe dinafară, dar lucrurile nu stau așa: populație nu prea mai e, abundă răufăcătorii mai ca înainte și nu e clar ce va fi? 

Colaționând cele două aspecte, războiul și post apocalipsa, începem să pricepem de ce nu va mai fi nevoie de medici și profesori. Medicii nu mai au ce face, găini și implicit ouă nu se vor mai găsi, astfel că putem începe să-i eliminăm de acum. Desigur ne putem întreba (inutil) de ce  nu își poate manifesta cetățeanul recunoștința banală și nepretinsă față de cel care i-a făcut bine?  Nu mă refer la ticăloși, numiți și șpăgari.  De ce conducătorii au dreptul să facă atenții, cadouri mortale precum tancuri, bombardiere, tunuri (fie și la mâna a doua) ? Sau sisteme moderne pe care încă nici nu le-au plătit. 

E clar că în lumea post apocaliptică generată de războaie, nu vor mai fi școli și implicit profesori care deja acum reprezintă o categorie dubioasă de vreme ce mediatici, greu de verificat când și unde au absolvit, rostesc enormități. Am aflat de curând „pe surse” mediatice de  Asociația Moaștelor Independente (sic!). Asta ar putea explica până la un punct natalitatea debilă din Țară căci până acum nu s-au văzut nou născuți concepuți din purtarea salivei de la om la om, adică de la om la moaște și înapoi. 

  

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *