„Atunci el pricepu pe neaşteptate sensul acelei vrăji fireşti. Într-adevăr, ce altceva îi spunea defilarea plopilor la orizont, plopii care se duc, se tot duc în cortegiu şi par să fugă de el şi, în acelaşi timp, să-i vină în întâmpinare, ca să se îndepărteze în spatele lui în ceaţă, oboşiţi, în timp ce noi şiruri apar dinainte prăvălind-se asupră-i?
Dintr-odată, pricepu ceea ce spuneau, înţelese semnificaţia lumii vizibile (…) O taină foarte simplă: dragostea. Tot ceea ce ne fascinează în lumea neînsufleţită, pădurile, şesurile, râurile, munţii, mările, văile, stepele, mai mult, şi oraşele, palatele, pietrele, mai mult, noaptea, stelele, vântul, toate acestea, indiferente în sine şi goale de sens, se umplu de înţeles omenesc, fără ca noi s-o bănuim, conţin presimţirea dragostei. (…) Ce interes ar fi putut trezi o stâncă, o pădure, o ruină, dacă în ele n-ar fi fost implicată o aşteptare?
(…)
Imaginea arborilor în goana lor corespundea, într-adevăr, condiţiei iubirii sale, care era nesăbuită şi disperată. El alerga acum spre ea, chiar ştiind că, acolo, departe, îl aşteaptă noi mâhniri, umilinţe şi lacrimi. Dar el tot alerga cu sufletul la gură, cu piciorul apăsat cu toată puterea pe pedala acceleraţiei, de frică să nu piardă un minut.” – “O dragoste” (“Un amore”, Dino Buzzati)
“O dragoste” a lui Dino Buzzati, este, aparent, un tablou de dragoste banal şi damnat, o dragoste blamată chiar de protagonistul Dorigo, care, consumator de amoruri efemere, ajunge să idolatrize o prostituată, făcând pentru ea o obsesie devoratoare. În subtext, este despre curajul unei vulnerabilităţi care nu vulnerabilizează, ci dă seama despre afirmarea neostentativă a imperfecţiunilor umane.
Ceva ce se trăiește foarte greu şi la un nivel greu suportabil de intensitate, așa cum trebuie să trăiască protagonistul lui Buzzati, este şi ceva ce cu siguranţă se lasă scris foarte greu.
Cu un stil ce preia elemente romantice şi din registrul absurdului, eliberat de subiectivităţi şi prejudecăţi, Buzzati are curajul să confeseze o dragoste vulnerabilă, dar care traduce o impresionantă complexitate psihologică, protagonistul analizându-şi fiecare cuvânt sau trăire spuse sau nespuse în preajma lui Laide, subiectul pasiunii sale.
Prin faptul că a ales să articuleze titlul cu articol nehotărât (“O dragoste”/ “Un amore”), autorul anunţă subiectivism, multă modestie, fără pretenţii de universalitate. O dragoste unlitaterală, devoratoare, sfâşietoare, ce ilustrează labirinturile psihologice şi culturale ale imaginarului masculin. Şi arată o tipologie masculină de o sensibilitate uluitoare, capabilă să perceapă cele mai subtile nuanţe. Cu toate acestea, prin autoanaliza atât de minuţioasă, atinge zone dintr-un imaginar erotic universal. Până la urmă, fricile, angoasa dată de obsesie, incertitudinea întoarcerii sentimentului iubirii, iubirea unilaterală, sunt tot atâtea elemente ce universalizează trăirile protagonistului lui Buzzati.
O dragoste considerată chiar de protagonist ca fiind una decadentă, pentru că este inegală şi pentru că partenera adorată nu se face vrednică de a fi pusă pe piedestalul pe care este pusă. Cu toate acestea, protagonistul rămâne în story, ca urmare a sentimentelor sale, ce stau sub semnul obsesiei.
Textul lui Buzzati este asociat şi cu sentimental absurdului, el, Dorigo, arhitectul de succes, lăsându-se tras într-un labirint mental, într-un univers închis care îl secătuieşte. Dragostea lui Dorigo faţă de Laide este o iubire morbidă, compromiţătoare, fără lumină, lipsită de tandreţe şi de preaplin, elemente care fac parte, de regulă, din registrul unui tablou amoros clasic.
Dar, prin stil şi frazare, Buzzati creează un sentiment al absurdului, mai degrabă de factură romantică, decât unul de tip existenţialist. „Şi pe urmă se spune că eu îl imit pe Kafka. Aş spune că viaţa face asta” (Dino Buzzati).
“Plopii câmpiei, în procesiunea lor fugară, cu spinarea curbată, păreau a-i spune; opreşte-te, omule, fă cale-ntoarsă, nu te mai gândi la ea şi urmează-ne, nu alerga spre propria ta ruină! Noi te vom conduce în străvechiul paradis al copacilor, unde este doar tihnă, cânt de păsări şi împăcare sufletească. Nu te încăpăţâna! Era atât de convingător discursul lor, încât, dintr-odată fu cuprins de o tulburare lăuntrică, trase pe dreapta şi opri. Dar în acelaşi timp se opri, la rându-i, întregul peisaj, cât vedeai cu ochii, şi dinaintea lui, desenul arborilor rămâne compact şi fix, nu se mai descompune, împrăştiindu-se de o parte şi de alta, plopii nu mai fug, nu mai spun opreşte-te, nu mai îndrăznesc să-i spună nimic, întrucât pricep că nu mai e nimic de făcut, arborii-i spun da, e adevărat, acolo-n depărtare, la sud, unde conteneşte drumul, te aşteaptă ea, ca să-ţi pricinuiască răul (..).”
Suferinţa protagonistului, lipsa de speranţă, neconsolarea sunt exacerbate de conştientizarea iubirii sale absurde. Neconştientizarea i-ar mai fi îndulcit suferinţa, dar, nu, el ştie, se apreciază pe sine: “el e inteligent, el e de o sensibilitate de-a dreptul bolnăvicioasă în perceperea celor mai subtile nuanţe.”
Cu o asemenea capacitate de a oferi fără a primi, ni-l putem imagina pe protagonist sub un soare veşnic negru. Ne putem imagina că protagonistul va fi sfârşit ca Pygmalion, ce în curând îşi va fi creat o Galatee, un ideal-tip, care să-i fie catarsis după suferinţa iubirii neîmpărtăşite. Dar, spre final, Buzzati pregăteşte un soi de distanţare obiectivă de obsesia faţă de Laide, în perspectiva de a deveni tată. Tot la final, avem o Laide ispăşită, salvată de maternitate, ieşită din condiţia sa decadentă, imaginată de Buzzati plutind deasupra unui Milano tenebros, de ani 60. O Laide fixată ca într-o imagine de Marc Chagall, plutind pe deasupra oraşului, în apropierea unui soare care s-a dezînnegrit.
