Candidații…

nu mai au nimic din etimologia lui candidus, fiind departe de albul pur, strălucitor,  pricepuți  totuși să mintă candid, cu candoare adică. Vina este a celor care îi cred. 

Ce  ar trebui să reprezinte președintele țării, am arătat deja, deci nu revin. Dintre ofertele electoral prezidențiale, unele atrag atenția;  pe moment. Nu  demult întrebam retoric desigur, „cui îi e frică de generali?”, arătând că spre exemplu statul Israel a avut și are neîntrerupt lideri (președinți și premieri) foști generali de armată. Numai că acolo problema e alta… La noi au intrat din nou în funcție ticăloșiile ieftine mediatice, cum ar fi și verificarea notelor la…  bacalaureatul unor prezidențiabili. Nu revin.

O notă aparte,  fără a reuși însă până la capăt, o fac anumiți intelectuali doritori a se amesteca în politică. Deloc întâmplător au reapărut – fără a fi dispărut – marii guru ai neamului, sugerând evident necesitatea măcar a unui intelectual prezidențiabil. Prezentarea e ifosardă. Să fim bine pricepuți: cineva îndemna electoral  „lăsați intelectualii să facă politică”. Bizar îndemn pentru că nu știu să le fi interzis cineva politizarea… Problema e că atunci când (cred ei că)  o fac, o fac prost până la catastrofal. 

Dacă, în general, unui politician îi lipsește ceva spre a fi intelectual, intelectualului îi lipsește în aceeași măsură ceva spre a fi politician sadea. Intelectualul poate fi convingător (depinde cât i-au dat zeii, îngerii… ) când scrie, cântă, compune, pictează sau sculptează, bârfește analitic, flecărește pe te miri ce teme absconse civile, dar în nici un caz dacă apucă să conducă fie și doar un segment din hățișul statal. Apoi, intelectualul nu e în stare să mimeze apartenența partinică, fie și temporară. 

Reiterez câteva exemple clasicizate, conform  zicerii  Exempla docent: 

Socrate: intelectualul înconjurat de tineri, din motive paideice și ușor pederast-senile, aplica pentru inexistența zeilor Cetății; devenind supărător, în mod firesc factorul turbulent a fost eliminat dar nu pentru că era bătrân („bătrânul filosof a băut cupa de cucută” merge la cenaclurile azilurilor , eventual povestind copiilor), ci pentru că nu era să piară Cetatea! 

Platon:  ilustrul discipol socratic, cuprins de mărire visa o Republică dirijată de filosofi cărora să li se supună  meșteșugarii, armata et caeteri; experimentul, permis de un … tiran, a mers până la iminența catastrofei. 

Mai altfel la romani: Plinius Minor, Tacitus și alții, dar nu mulți, au știut până unde se poate ridica intelectualul. În rest, catastrofe și la ei,  remarcându-se Cicero care își pierde capul și la propriu dar nu pentru că era mare orator, ci prost politician; deși precreștin a intrat în sindrom mesianic, crezând că el a salvat republica, moartă deja de ceva vreme. 

Seneca Filosoful: a demonstrat ce face dorința nesăbuită de putere dintr-un intelectual rasat. Să complotezi împotriva discipolului ajuns Imperator al Romei, după ce acesta te-a înălțat (și) material  înseamnă că ești insatiabilis, nesătul adică. 

  Lucanus: intelectualul poet și nepot al Filosofului nu s-a mulțumit cu amiciția lui Nero, luând-o pe urmele unchiului și în lumea de dincolo. Nu pentru că era talentat.  În fapt e o eroare a unor intelectuali, fatală precum se vede,  când ajunși în anturajul conducătorilor politici, uită de  măsură  și se cred egalii lor, dacă nu chiar posibili înlocuitori. 

Nicolae Iorga: mare istoric, politician pigmeu, un soi de Cicero balcanic. El nu a fost eliminat pentru că era bătrân, ci pentru că, vede-se, una e să scrii despre istorie și alta  să o trăiești, iarăși mesianic (în sensul psihiatric). Când ai trei salarii de bugetar, e ușor să le spui învățătorilor neremunerați de un an de zile „Faceți apostolat, copii!”.  După care să te bălăcești în mare la Eforie. Să nu mai vorbim de intelectualii  pașoptiști cu studii „la Paris”, niciodată absolvite. 

În fine, mai avem timp să cugetăm pentru cine semnăm. Un îndemn spune recent „Semnează cu sufletul”: ar fi mai bine pentru electori dacă ar semna cu MINTEA. În ce privește „România respectată”, de dorit e să o respectăm întâi noi.  

 

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *