Victor Teișanu,” poezia ca smerenie şi înălţare”

În esență, lirica de factură mistică și religioasă a Monicăi Pillat exprimă, într-o viziune personală și cu instrumente poetice îndelung individualizate, dorul de Rai, ca singur remediu la o criză existențială ineluctabilă. Manifestându-se fără pauze, acest sentiment devine izvor de profunde tensiuni interioare, dar și de miraculoase soluții pentru dobândirea echilibrului, inclusiv în noul florilegiu liric al poetei intitulat, nu întâmplător, O candelă în noapte (București : Editura Spandugino, 2024). Constatăm că, odată cu trecerea timpului, Monica Pillat s-a instalat aproape total într-o zonă poetică a dialogului cu Dumnezeu, cuvântul căpătând atributele unui vehicul care să transporte ființa, dar mai ales spiritul acesteia, înspre spațiile eterate ale liniștii și împăcării. Fără modificări semnificative în arealul temelor și motivelor, discursul poetei înregistrează, după opinia noastră, o importantă schimbare de direcție, dinspre concretețe spre abstractizare, dinspre faptul epic spre tâlcul ascuns, cu trimiteri evidente către universul biblic. Ambianța în care se mișcă ființa pare a nu mai avea consistență, încât zborul, trecerea prin zid și gesticulația dincolo de fire constituie lucruri la îndemână. Bucuria și suferința, dar și tot ce ține de corporalitate, devin dintr-o dată transparente și ușoare ca aerul. Însuși limbajul se diafanizează, pierzându-și proprietățile fizice, dar câștigând imens în privința capacității de a contura inefabilul. Încât elementarul, pătruns de duh, capătă nobilitate și durată cosmică. De aceea și limitările la un timp anume, de obicei la prezent, dispar cu totul, cadrul în care se desfășoară evenimentele spiritului fiind de natură eternă. Totul are caracter parabolic, mai ales când trăirile și frământările intime sunt conectate la istoria scripturistică. Ne întâlnim iarăși cu magii, Maica preacurată, Marta, sora înviatului Lazăr, Maria, purtătoarea de mir, Moș Crăciun, necredinciosul Toma, vânzătorul Iuda, dar și plinele de simbolistică 5 pâini și 2 pești, ieslea sfântă, Grădina Ghetsimani sau fericitul Bethleem. Volumul O candelă în noapte cuprinde 67 de texte, din care 43 inedite. Cele mai multe au ca punct de plecare un pretext epic, de obicei biblic, dezvoltat de Monica Pillat ca adjuvant în căutările și dialogul ei cu sacrul. Alte poeme sunt doar oaze de lirism pur, aflate însă și acestea sub semnul sacrului. În fine, mai avem și texte care nu aparțin zonei religioase, dar se dovedesc unitare, prin arhitectura lor afectivă, cu substanța și concepția noului volum. Toate vorbesc, într-un fel sau altul, de labilitatea ființei, abandonată pe pământ pentru păcatul ei genezic, dar organic și definitiv marcată cu pecetea dorinței de întoarcere în Rai. Acestui scop îi sunt circumscrise de fapt majoritatea poemelor care, uneori, împrumută componente din recuzita rugăciunii. Chintesența rugii o reprezintă în cazul de față chiar motto-ul cărții, copleșitor atât prin simplitate și lapidaritate, cât și prin înțelegerea lui ca un dureros strigăt al disperării : „Găsește-mă, Tu, Doamne…” Aceeași dorință, decurgând dintr-o înfrigurată așteptare, o întâlnim și în altă parte : „De-atâta vreme mă ascund, / Nădăjduind să mă găsești” (Interval). Pentru că, dincolo de o veghe care s-ar vrea neîntreruptă de poticneli și inconsecvențe, nu se scapă de condiția celui rătăcit decât prin generozitate divină : „Când mă privești, eu, rătăcita, / Mă-nalț din praf și îmi năzare / Că port pe umeri o hlamidă. // (…) Iubirea Ta îmi dă puterea / Să mă aprind în întuneric” (Eu, rătăcita). Există însă și o etică a celui însetat de sacru, bazată pe sapiență și cumpătare : „Cine se vaită că-i trist / Nu l-a primit la el pe Christ, / Nici pe săraca Maica Sa, / De nu se poate alina. // (…) Descuie-l, Doamne, cătinel, / Ca să se bucure și el” (De murmurat). De fapt în poemele de inspirație biblică ale Monicăi Pillat se înfruntă, uneori cu accente dramatice, două realități radical diferite : cea terestră, a păcatului și efemerității, și cea a raiului, spre care tânjim. Nota dramatică e generată de anxietate, de incertitudine și de apăsătoarea teamă de necunoscut. Și numai prin punerea în relație a ființei debusolate, alungată din cer, cu numele și simbolurile biblice, se întreține vie speranța că, urcând treptele iubirii și jertfei de sine, putem triumfa asupra morții. Năzuința spre zona mântuitoare schimbă din temelii până și cutumele consacrate de o îndelungă uzanță, așa că Moș Crăciun împarte acum, în loc de banalele jucării laice, „piatra / De pe mormântul dezgolit”, ori „câte-o colivă și-un covrig”, la care adaugă „candele și cruci, / Haine cernite, un lințoliu / Și le agață de uluci” (Moș Crăciun). Prezența protectoare e pretutindeni, însuflețind golul care ne înconjoară și devenind, pentru cei veghetori, lumină, călăuză și hrană : „Din nicăieri aprinde-acuma lampa, / Aduce cald în casa părăsită, / Pune ștergarul alb pe fața nopții / Și, aburind, se frânge ca o pâine” (Parabolă). Și chiar dacă drumul spre spațiul supremei bucurii eliberatoare se arată a fi lung, presărat cu nenumărate piedici, capcane și îndoieli, miracolul e posibil. De aceea abnegația e necesară clipă de clipă, căci există și multă incertitudine, ispite și primejdii : „Te-ntorci, dar niciodată / Nu-mi pari a fi același, // (…) Scânteia regăsirii / E gata să se stingă : / Acum, când te descopăr, / E ca și cum te-aș pierde…” (Sub orice-nfățișare). Eul e tulburat și încercat în permanență. Iar în calea triumfului spiritual, însăși alcătuirea materială, atât de impură, reprezintă un impediment care poate zădărnici bunele intenții : „Îmi ceri să stau de veghe / În timpul cât Te rogi” // (…) Iar eu, cu ochii-nchiși, / Îți spun că-s încă trează, / Într-un hățiș de umbre”, și visând „că sunt cu Tine / Și n-am să mai adorm…” (Grădina Ghetsimani). Într-un fel, urcușul spre idealitatea christică, e o luptă dificilă cu propriile imperfecțiuni ontice, reticente în fața jertfei totale și blocând astfel accesul spre „porți la care nimeni / N-a îndrăznit să bată”, chiar dacă acestea , cum recunoaște însăși poeta, „Stau larg deschise mie / Numai să vreau vreodată…” (Latențe). Totuși perfecțiunea celestă rămâne de neatins, sau de atins doar cu gândul. Ba mai mult, există și paradoxul Toma, care se insinuează adânc în precaritatea noastră psihică : „Cu cât adun mai multe / Mărturii, / Cu-atât sunt mai nesigur / Că exiști ! // Și totuși, Tu mă ții / Parcă în mâini, / Ca pe o lumânare, / Să m-aprind” (Toma). Trauma incertitudinii e învinsă uneori cu entuziaste puseuri de optimism : „Hai să ne ștergem de sub tălpi / Pământul ce ne ține-n loc / Și s-o zbughim și noi în cer …” (Cețoase stoluri). Un text-rugăciune de memorat, aproape psalmic, este cel intitulat Rămâi : „Rămâi cu mine, Doamne, / Acum și-ntotdeauna, / Te chem să-mi fii aproape, / Când eu îmi sunt departe / Și uit că nu sunt singur // (…) Te rog fă-mi loc și mie / În somnul Tău sihastru / De care furia mării / Nu s-a putut atinge…”
Discursul liric e dominat de ubicuitatea lui Iisus, cel îmbrăcat în lumină taborică, gata să moară și să învie clipă de clipă pentru fiecare dintre noi. Cumva, de la jertfirea pe cruce, „cu toții legănăm în brațe golul / cu care am venit pe lume” (Pieta). Iar lumina și transparența Lui sunt coordonatele între care se derulează întregul discurs al poetei. Însăși ideea de sacru nu înseamnă altceva decât un „culcuș de taină și lumină” (În trecere), iar dorul de logosul primordial , „care le cuprinde în el pe toate”, e menit să elibereze ființa din chingile contingentului. Totul pare spiritualizat de lumină și transparență, căpătând consistența razelor solare, a îngerilor și a lui Iisus pe drumul Emausului, perceput „ca o mireasmă de tăcere” (Pe cale). Uneori textele Monicăi Pillat se află la confluența dintre adorarea sacrului și sentimentul erotic profan, transferând discret ceva din fiorul mistic spre trăirea terestră, ca în remarcabilul poem Mai stai : „Mai stai cu mine un minut, / Petrece-mă până la poartă / Și nu te-ntoarce până când / Din ochii tăi nu mă voi șterge, / Pentru că nu știi unde duce / Drumul pe care am s-apuc / Și nici cât timp am înainte, / Dar, iată, trebuie să plec, / Să fac din mersul meu o cale / Și să-mblânzesc nemărginirea.” Și alte poeme ale culegerii sunt fără miză religioasă, multe dintre ele sugerând apetența poetei pentru cunoașterea intens cultivată prin lecturi : „La capăt, te-nconjoară / O muzică de gânduri, / Necunoscută ție, / Ce scapă din oceanul / Închis între coperte” (Reverie). Însuși demersul poetic, situat în lumina logosului, posedă vocație metafizică, sprijinind ascensiunea spre ideal : „Când scriu, încep să bat din aripi / Și mă înalț, privind în urmă / Cum grozăvia realității / Se micșorează și dispare” (Logos). Actul poetic conține ceva sacru, încât transpunerea sa pe hârtie cu toate caratele perfecțiunii, rămâne doar o nostalgică aspirație, ca în Virtualitate, unde, legat de poemul visat și încă nescris, aflăm că „E-așa de bine, la trezire, / Să-l regăsesc cum îl lăsară / De neatins cei dinainte, / Care-l citeau numai cu dorul”. De reținut este și tulburătorul text erotic Miez de toamnă, comunicând delicate nostalgii pentru cel aflat departe și difuzând nuanțele iubirii liturgice : „Te-aștept, dar ești așa de-alături, / Că nu mai știu să mă separ, / Fie și numai o secundă, / De tine, fără să dispar”. Așa cum nu se poate despărți niciodată de umbra tutelară a familiei : tată, mamă, bunică, (ultima, pictorița Maria Pillat-Brateș, înnobilându-i și de această dată cartea cu expresive viniete). Venind din școala modernității, dar absorbind temeinic din seva farmecului clasic, poezia Monicăi Pillat, parcă fără niciun efort, excelează și pe terenul textelor cu frumoase cadențe ritmice, care debordează de melodicitate interioară, precum Mi-e dor, Cain, Mi-e frică, Fioros de bun sau Artă poetică. Dar armonia muzicală a acestei poezii e doar epiderma sub care se ascunde o gravă și profundă simbolistică privitoare la criza ființei, retrogradată, după păcatul originar, la efemera sa condiție telurică. Ne aflăm pe tărâmul unei lirici de factură parabolică, în care sensurile se cuvin decodate cu atenție. Poezia Monicăi Pillat a ultimilor ani oscilează între simbolicele „versuri-lumânări” (din volumul Aproape în departe) și cele de azi, cu accente de rugăciune. Între autorii contemporani, Monica Pillat e cu siguranță reprezentativă pe palierul nu foarte bogat al poeziei de inspirație religioasă, cea care smerește și înalță.