Gilda Vălcan și-a creat, în peisajul poeziei actuale, un spațiu aparte, al reflexivității, metamorfic, prin excelență. Privighetoarea mecanică, recentul volum, publicat, anul acesta, la Editura Brumar din Timișoara, se remarcă prin gravitatea poemelor care trăiesc în constelația sinelui, într-o sferă nouă, a incantației-refugiu. Cuvântul e, acum, drumul parcurs prin fibra universului, în sens invers, ca o formă de recuperare a trecutului, prin amintiri, frânturi dintr-o altă viață, încă netrăită. Dac-ar fi să ne imaginăm o astfel de privighetoare, pasăre mecanică, ea ar fi ca un obiect, o realitate construită, o piesă de muzeu, captivă-n colivie, cu mecanism muzical atașat, ținut în rigorile zăbrelelor. Un singur cântec va fi reprodus, mereu același, țipăt sau tril. Ceea ce ține împreună piesele acestei păsări sculptate din cuvinte este tocmai faptul că în ea se repetă negații, mituri, tonalități, simboluri, absențe, ca-ntr-un infatigabil tocător lingvistic și ontologic.
Prin filtrul unor lecturi nietzscheene, hrănindu-se din substanța acestora, Gilda Vălcan scrie o poezie a negației ca reflex metafizic. O poezie a fluxului interior, răvășitor, care se cere consemnat, captat, în miezul versurilor, ca o esență tare, irepetabilă. O poezie a revelației ontologice. Cuvintele, pe care le putem numi simple, căci nu atrag prin stridențe la nivelul formei, impun ritmuri noi, legate intim de un limbaj care pare să-și creeze, în acest volum, un registru interior nou, într-o sintaxă doar a lui. Cu puterea minții, poeta încearcă să transcrie o realitate situată dincolo de agitația acestei lumi, într-o dimensiune aparte, a poeziei trăite plenar. Torentul discursiv e impregnat cu însemne ale fragilității. Cântecul străbate lumi, străpunge norme, se reface mereu, ciclic. Tehnica folosită, cum ar fi repetiția sau laitmotivul, devine prelungirea ideii prin vocabule ce par a fi ale noastre, ale tuturor, dar care-s atât de necunoscute, de îndepărtate și reci, niște corpuri care-și devorează profilul, în timp ce se scriu.
O poezie a negației, a imersiunii în zone hadale, o poezie a neantului care se instalează în cuvinte. O poezie a unor amintiri reprimate sau amputate. O poezie anaforică, a singurătății, a pietrificării absolute. O poezie-paradox, rostită în forță, pe-o scenă improvizată. Gilda Vălcan scrie o poezie puternică, a exilului interior. Nu se ferește să folosească cuvinte ale unui limbaj filosofic universal, unități care ne definesc, în orice moment al istoriei ne-am situa, de tipul iubire, moarte, singurătate, suflet, viață etc. Într-o astfel de optică, mai mult decât analiza unor versuri de sine stătătoare, contează întregul, forța cu care se impune o voce, fluiditatea ei, cadența, ritmul frazării, imperturbabil, ca trecerea prin anotimpuri.
O poezie-vindecare, în care îndepărtarea de un trecut care ucide intră în acordurile interogațiilor mute. O poezie de tip ecou, orfică, în care multe versuri se repetă obsesiv, ca-n transă. De parcă cineva i-ar dicta aceste poeme și ea ar scrie neîncetat, cu teama de a nu obosi înainte ca ultimul vers să fie scris. O poezie anaforică, cum transpare din fragmentele iterate la început de frazare: „În ce parte a lumii”/ „Există o lume”, „nu mai există între,/ nu mai există noi”, „În noapte totul”, „Armele sale erau”, „Sunt singurii morți”, „Acolo unde vezi”. O poezie bazată pe încrâncenarea de a nu uita nimic, o poezie a tonurilor grave, care-nchide mesajul în regim de recurență, de istovitoare reșarjare: „Pe poet nu-l face fericit femeia,/ Pe poet nu-l face fericit nimic.” (Poetul); „N-am timp” (Mor oamenii din mine). O poezie a rimelor (să pieri – să speri) și a ritmurilor interioare. O panglică transparentă, inepuizabilă, de cuvinte care traduc stări și sentimente care se vor a fi uitate. Aproape că realitatea proximă e îndepărtată în totalitate, cu bună știință, neintrând în edificiul poeziei. Apare rar, fulgurant, ca-n poemul cu nucul văzut de la fereastră. Nu există porți pentru realitatea concretă, doar pentru cea interioară, răvășitoare, tulburătoare. Apropo de ecoul consumat în „colivia” poeziei de mici dimensiuni, în Chipuri, „Nu e nevoie” se repetă de cinci ori, conjugându-se, spre final, cu vocabula neantului semantic, cu nimic.
Ca-n poezia lui Stéphane Mallarmé, negația e necesară, apare-n fiecare țesut al poeziei, e însemnul căutării și al devastatoarei realități care nu poate fi cosmetizată. Poetica de acest tip, care mizează pe repetiție și pe activarea mecanismelor negației, dă seama despre o estetică a despovărării de figuralitatea în exces, susceptibilă de prea multă ascundere. Repetiția, de regulă, atacă zonele primare, acusticul, sintaxa. Repetiția nu e din stirpea metaforei, un fel de ecranare a realității. E o citire în mai mulți timpi, limpede, nealterată, neparazitată de conotație, de supradeterminare. Poezia Gildei Vălcan e ontofanie a negației. Prin nimeni, nimic, se anulează sistematic limbajul. Prin obstinența utilizării acestor indici ai negației absolute, sensul vieții, căutat și prin resorturile corpului numit limbaj, prin cuvinte, prin categorii spațio-temporale, gramaticale, pare anulat.
Un poem, la jumătatea volumului, de o intensitate bulversantă, poartă un titlu simplu: Nu!. Asistăm la negarea cuvântului și a realităților care au fost cuprinse-n el. Negare a logosului. Proclamare a neantului. Situare în afara sistemului lingvistic. Un Challenger Deep al poeticii negației. Lupta Gildei Vălcan e cu cele două ipostaze, ceea ce se află în afara cuvântului și ceea ce mocnește înăuntrul său. Peste tot acest travaliu, ca o capcană, se profilează imposibilitatea de-a rămâne fidelă cuvintelor prin care zidește realități poetice. Subordonate inevitabil unor simboluri rigide, considerate adesea neputincioase, marginale, visul, poezia, trăirea la limită au fost dintotdeauna fenomene polisemice, dificil de înțeles și analizat cu instrumentele logicii, gramaticii, filosofiei sau psihologiei. În ciclul Perles de pluie (1, 2, 3, 4, 5, 6), ca-ntr-o romanță ori o piesă muzicală, de tipul cantatelor, pare că fiecare text e o replică la etape din istoria poeziei. Unele, spre pildă, cum e Doar nopți de trăit, trimit la poezia Marianei Marin. Aceste exerciții de recuperare a sinelui, prin descinderi în zone abisale, țin tot de acel logos adamic, primordial, de fragilitatea cu care cuvintele ne împresoară programatic, distrugând și reinventând conținuturi.
Anafora impune, în acest context, intensitatea rostirii, cuvintele sunt accentuate, astfel, asemănător cu modul în care un pianist atinge repetitiv anumite clapete ale pianului, desenând, în urechea spectatorului, unde fine, profund umane. E logosul pierdut, care se cere reinventat. Gilda Vălcan are o relație aparte cu aceste vocabule firești, dar care nu sunt identice niciodată, care-și preschimbă sensurile la fiecare atingere. Sfâșierea transpare și din lexemele pe care le folosește recurent: nimeni, nimic, niciodată, nu, noapte. Poezia negației se naște dintr-un conflict cu lumea exterioară, cu sine, dintr-o nevoie de a depăși răul, de a ieși dintr-o situație la limită. Ochii-oglinzi, în acest eșafodaj, devin simbol recurent: „Doar ochii vor fi oglinzi,/ doar așa vor putea avea culoarea cerului.” (puzzle). Un alt poem poartă titlul Orbi: „Ochii lor nu erau bolnavi,/ Erau acoperiți de ceața verde a minciunii.”. Cartea întreagă e brăzdată de poeme în care, încă din titlu, ochii se impun ca mecanism de captare a realității distorsionate (vezi Legat la ochi, Oglinda ochilor tăi, Cu ochii larg deschiși).
Gilda Vălcan scrie despre împietrire, un agent, și el, al negației („Dar împietrirea noastră e de neclintit:/ Suntem departe, pe o planetă cu soarele pe moarte, călătorim.”), despre „inima (mea) pietrificată” (Nimic între noi), despre o iubire crudă, „Ca de granit/ Ca inima mea.” (Tu). Un poem e închis ermetic, cu ajutorul verbului împietresc, prezent ca titlu și ca ultim vers. Un altul, Împietriți, cade-n tsunamiul rostirii, cu accent similar: „Siliți să stăm pe o scenă. Împietriți.”. Spre același spectru semantic este direcționat și poemul Întunericul din inima mea, de o duritate covârșitoare, îndreptată spre sine, ca o armă.
Cu accente romantice, care trimit la poezia lui Novalis, cu trăsături care amintesc de purgatoriu, de acea descindere în centrul infernului dantesc, pentru recuperarea sinelui pierdut, poezia Gildei Vălcan e una a pietrificării, care-și conține detaliul-rocă, de neînlăturat, imposibil de dislocat, decorul, lupta, deznădejdea, forța, fragilitatea, vindecarea și toate principiile existențiale. Piatra, simbol polisemic, apare dintotdeauna-n discursul literar, la poeți ca Dante, Petrarca, Novalis, Francis Ponge, René Char, Gellu Naum și atâția alții. Prin acest corp semantic, dăltuit în vers, volumul de acum, Privighetoarea mecanică, este conectat la anteriorul, Medusa, publicat de Gilda Vălcan, la Editura Brumar, în 2018.
Fiecare cititor are un poem pe care-l consideră esențial pentru ceea ce înseamnă poetica Gildei Vălcan. Pentru mine, acesta e Grădina din nuc. Este un text puternic, pentru că adună în el, din cioburi de amintire, din nimic, o lumină protectoare, după care poeta tânjește. E un fel de punere în abis această imagine a grădinii din nucul-grădină. O grădină miniaturală, a unui act contemplativ, în care altele, și mai în detaliu grădini, se nasc, până la ideea de punct infim, de nimic: „[…] nucul meu/ e singurul cu care povestesc despre grădina mea,/ cea pe care nu o am și uneori cred că,/ între ramurile sale cu frunze mari și bolnave,/ îmi pregătește o grădină după chipul și asemănarea visului meu./ Nu-l deranjez./ Îl las să creadă că nu știu nimic./ Dar în serile acestea de octombrie începe să miroasă a livadă de meri./ Mă tem că dacă l-aș întreba, mi-ar răspunde:/ Nu-mi răscoli grădina, mi se usucă merii.”.
Substantivul singurătate (cu substitutele sale, de tipul însingurare etc.) și adjectivul congener, singur, sunt mărci semantice, ancorate la estetica negativității, ca atâtea altele, rostite direct sau doar sugerate în text, prin adverbe, rime interioare sau simple semne de punctuație. Câteva contexte: „singurătatea îmi este scut” (Fără rădăcini); „singurătatea unui vis” (Cântec de vară); „Singurătatea din tăcerea mea nu poate fi tulburată.” (Poveste 4). În Oglinda ochilor tăi, lexemul singur se înșurubează-n versuri, în regim repetitiv, sub forma epanadiplozei: „Te văd de departe, te privesc uimită cum singur/ Singur, cu propria ta mână te rănești, cum singur/ Singur, cu propriul tău gând te umilești, cum singur/ Singur, te lupți cu tine, te îndoiești, te rătăcești.”.
Poezia Gildei Vălcan, de o densitate copleșitoare, captează, prin toți porii, viața, destinul, întrebările care nu pot fi rostite, pentru că dor și-ngenunchează prea tare. În logica abisului, stilul transcrierii evoluează de la un volum la altul, în toate țesuturile, până la ultima celulă. Versurile cuprinse-n volumul Privighetoarea mecanică au o putere devastatoare. Cititorul încremenește. Singurătatea traversează lumi și se multiplică, la infinit, sub scutul negației, în crâncena bătălie cu sine. Definiția omului, emblematică, din Piatră întoarsă pe dos, stă mărturie: „Ascult cum dospește pământul și-ntreb,/ Dacă a existat un început al pietrei spre viață/ Trebuie să mai existe încă./ Acolo, undeva,/ În groapa aceea a Marianelor./ […] Așa cum ne-au învățat în cărți,/ Omul e piatră întoarsă pe dos.”.
