Pisici (în genere) interbelice

Întrebată dacă îi plac pisicile, Antoaneta Ralian spunea că nu tocmai, pentru că „sunt prea muieruşti”. Pe mine mă deranjează mai degrabă cruzimea lor, deşi omul modern are grijă să i-o inhibe, transformându-şi orice animal de companie în jucărie. În bestiarul meu, pe primul loc e măgarul, ba chiar măgarul Domnului. Renumitul chirurg care a fost Profesorul Setlacec şi-ar fi dorit să aibă o grădină şi în ea câţiva pui de măgar. Îi împărtăşesc ambele dorinţe deşi ştiu că, la fel ca el, n-o să mi le împlinesc niciodată. Pe locul al doilea e pinguinul (tip Apolodor), apoi, la egalitate, veveriţa şi mangusta, apoi calul şi câinele-lup. Pisica păşeşte neauzit, abia după toate acestea şi-şi primeşte de la mine partea ei de admiraţie şi tandreţe. Dar locul în care îmi plac cel mai mult pisicile este literatura.

Am alcătuit aşadar, de dragul cititorilor pisicomani (mai toţi prietenii mei), un mic breviar de specimene interbelice, permiţându-mi chiar, cu poemul lui Blaga din 1959, să depăşesc limitele acestei perioade. Sunt pisici tradiţionaliste, în proză sau în versuri, pisici avangardiste, pisici comice, mistice, familiare oricui sau de nerecunoscut. Pisici reuşite sau aproape ratate (şi nu din vina modelului). Cele mai multe texte sunt din revistele interbelice și prind exact întâlnirea oamenilor epocii cu ele. La fragmentele din Bilete de papagal se poate urmări chiar frecvenţa cu care scânteiau în presă ochii de pisică de-a lungul unui an. Desigur, pe lângă asemenea pagini, pisica apărea în nenumărate comparaţii sau metafore, chiar în pagini critice, între care această inedită apreciere a lui N. Davidescu asupra poeziei, abia apărute, a lui Bacovia, care, spunea el: „[…] impresionează ca şi strigătul enigmatic al pisicilor în noapte pe acoperişuri”.

Un singur lucru vreau să mai spun: niciodată nu mi s-a întâmplat, culegând literă cu literă şi reîntrupând pisică după pisică de pe îngălbenite file, ca mouse-ul meu să cadă atât de des de pe marginea mesei. Părea, sărmanul, speriat de moarte şi beculeţul roşu de pe burtă abia îi mai pâlpâia. Fără îndoială rămăsese victima prejudecăţilor istorice. (I.P.)

Aurel Delazosin
MOTANUL
Îşi toarce lenea-n sfârâit de fus
şi-şi desfăşoară liniştit urâtul
prin ochii lui rotunzi cu ape de apus.

(Bilete de papagal, duminică 7 octombrie 1928)

Geo Bogza
PISICA NEAGRĂ
Pisică neagră ruptă din noaptea grea
câţi strigoi umblă-n paşii tăi
ştii somnul morţilor din şapte văi
şi sufletu-ţi moarte încă mai vrea.

Pisică de cauciuc – plăsmuită fără os
te plimbi prin stele dusă de vis
rămâne humă de-a pururi deschis
ochiul tău ruginit de şoareci ros.

Pisică ivită lumii din basme străbune
te mlădii aceeaşi pe margini de veac
te legeni în coarne sucite de drac
şi nimeni nu ştie taina să-ţi sune.

Pisică – straje moartă în sângele meu
îţi plânge glasul nopţi întregi
strămoşilor mei în ceruri pribegi
făcându-i să cadă pământului greu.

(Bilete de papagal, no. 307, luni 4 februarie 1929, p.4, semnat George Bogza)

T. Arghezi
MADONA NEAGRĂ

Pisica noastră neagră, cu ochii de sidef şi sulf, a fătat. Fantoma ei de catifea a scos din sân şi i-a pus în coşul căptuşit, patru boboci orbi. Lumina pornită din Vega n-a putut încă ajunge şi scăpăra în ochii lor absenţi. Tricotaţi din lână pestriţă, neagră, gălbuie şi cenuşie, ei par nişte târligi despărecheaţi, rămaşi prea mici în leagănul unui prunc şi, prinşi cu gurile de ţâţele darnice ale mumei, sunt ca nişte viermi mari, îmblăniţi, apocaliptici, ieşiţi din pământ, de subt coş, ca să mănânce mâţa de vie.
Copiii sunt fericiti de noul eveniment şi, aplecaţi deasupra cuibului cu furnici păroase, ascultă vocile lor de vrăbii, împletite subţire pe murmurul tors de pisică, sfinx răsturnat leneş pe orizont şi supt de pantere. Ei sunt uimiţi de venirea ciudată a tuspatru pisoilor deodată şi nu s-au lămurit, de când îi examineaza, nicidecum. Imaginea supărătoare a berzei aducătoare de pisoi, o resping amandoi, cu necaz: ciocul imens al pasării de apă, pe care o cunosc din balta Cernavodei şi din cărţi, nu i-ar fi putut purta decât găuriţi, ca într-o furculiţa, iar zborul celor patru berze s-ar fi auzit în văzduhul casei ca zgomotul covoarelor scuturate. Altceva este aici. Ei ştiu că puii au fost înăuntru: cum se găsesc fără semn, acum, pe dinafară? Foarte târziu, Baruţu, cu o violenta sinceritate, afirmă că pisica i-a „văsat” şi deci fenomenul s-a petrecut pe „guă” – şi afirmaţia lui îl satisface şi a satisfăcut întru câtva şi pe Miţu, care, mai mistică şi mai apropiată de instinct, rămâne dubitativă şi visează cu ochii duşi. Tăriile misterelor întinse străbat lumea, înlănţuite unele de altele şi încovoiate, ca nişte fire telegrafice cu mărgăritare fugace.
A doua seară, pisica se strecură în odaia noastră şi ne găsi la masă, intâmpinată de cuvinte mângâietoare, diminutivate pentru a fi mai fraged înţelese, şi de mustrări.
—Cum ţi-ai lăsat singură copiii? … E obosită, mâţa mamii … Papă puţintel sosuc cu pâinişoară…
Dar instalată pe un scaun, madona neagră şi-a uitat pisoii de tot şi această lipsă de sentiment, brusc revelată, ne vexează.
—Du-te repede şi vezi ce fac! o îndeamnă măicuţa.
Insensibilă, mâţa îşi ia firul de unde l-a lăsat şi toarce. O descoperire: cuibul e gol! O presimţire: i-a mâncat! O dereticare generală verifică presimţirea. În odaia pisicii toate obiectele au rămas răsturnate, întâi cu delicateţă. Şoapte la ureche, ca să nu bănuiască de pe acuma copiii celelalte mistere, criminale, ale naturii, argumentează în sensul că, după cum s-a mai auzit, mâţele şi căţelele îşi mănâncă puii cei dintâi. Pântecul pisicii este evident, mai mare decât era acum un ceas. Trebuie pedepsită. Frumuseţea jertfei de a naşte este pătată de un asasinat, care nu trebuie uitat nici la pisici. Renaşte teoria câinelui mai bun sufleteşte, şi mai devotat decât pisica, reputată duşmănoasă. Murindu-i stăpâna, o pisica flămândă i-a mâncat beregata: câinele moare lângă cadavrul stăpânului ucis. Dar calul! cine se mai poate indoi de virtuţile lui, comparativ cu pisica? Calul însă mănâncă ovăz şi fân: n-ar avea ce face cu carnea de mânz.
—Stai că-ţi arăt eu ţie! ameninţă o femeie.
—Să nu te mai prind pe-acasă, că te omor cu cleştele, făgăduieşte cineva. Ticăloasa! Blestemata! Ieşi afară!
Copiii nu pricep şi lacrimile lor sentenţioase se ivesc şi pentru puii pisicii, care au dispărut, şi pentru pisica în primejdie. Cu multă greutate, impiedicăm o crima nouă. Pisica a fost dată afară, şi acum se tânguie la uşă.
Ceasul de culcarea copiilor se încrucişează cu umbra descurajării. Cu capul plecat pe umăr, copiii străbat odăile, ducând în mână, trişti, părechea lor de papuci. Un oftat de dureri confuze le scapă printre lacrimile abia reţinute.
—După culcare, ai să vezi, nimic nu-i mai poate stăpâni şi vor plânge toată noaptea, zice tătuţu.
—Ce să le fac? răspunde măicuţa. Aprindem lampa, dezbrăcam copiii, nesimţitori, ca nişte manechine şi, neputincioşi ca şi ei la surâsuri şi jocuri, părem un personal indiferent, de sanatoriu, manipulând copii de clienti. Când ridicam plapuma patului Miţurii, dăm un stirgăt cu toţii. Pisoii dormeau adânc, încrucişati, unul peste altul… Mai iertatoare ca noi, pisica se intoarce de-a fuga, de-a lungul coridorului, pe unde îşi-a transportat puii la cald, se culcă împrejurul lor şi lăptându-le setea, ne mulţumeşte cu ochii ei de chihlimbar, deschişi în paftale de aur… (Bilete de papagal, luni 8 aprilie 1929, No. 359, pp. 1-2)

Jonathan X Uranus (Marcel Abramescu, 1909-1984)
PISICA LIMPEDE
Motto: „Nu vă temeţi, sunt EU”
Epoca strălucită a Renaşterii atinsese tocmai punctul pe care specialiştii îl designează sub denumirea sintetică de ”Culmea Gloriei”, când Philippus Aureolus Theophrastus Bombastus de Hohenheim, zis şi Paracelsus, se sui pe o scară şubredă, care era locuită, pe treapta ei cea de-a treizeci şi treia, de către o mică pisică limpede. Pisica era orfană, şi indigenii o întrebuinţau cu vădit succes, la scoaterea petelor de orice natură, şi la măritiş, când animalul devenea întru atât de transparent, încât se puteau distinge, prin blana lui, zorii zilei ce va veni. Şi pentru acest din urmă motiv, Paracelsus, care era un vizionar mărinimos, se hotărâse să culeagă pisica.
El urcă, cu deliciu, treapta dintâi a scării, şi se opri puţin. Împrejurul lui respira un vânt, ca o varză mare, şi era o lumină oarecum zăbrelită. Profetul respiră o porţiune dintr-însa, şi păşi pe treapta ce-a de-a doua, care era vie. Încă un pas, şi a treia treaptă, surprinsă de un călcâi străin, se învineţi şi plânse cu nişte porumbei jumuliţi în loc de lacrimi. Mai trecură şapte trepte, fără nici un incident remarcabil, şi Paracelsus se opri pe treapta cea de-a unsprezecea, de care atârnau, în bătaia multor ploi, câţiva mercenari osteniţi. „Paraziţilor, le strigă indignat Magul, nu pentru voi a zămislit Zeul Necunoscut farmecul apelor!” Şi mercenarii se ciocniră între ei, sunând a mort. de două ori unsprezece trepte fac douăzeci şi două, şi pe a douăzeci şi doua treaptă mai poposi Paracelsus patru ani. El adusese cu sine cărnaţi, vin şi femei, iar treapta chiuia şi cânta, în timp ce chefuia el. Mai trecu un an, şi maestrul atinse a treizeci şi doua treaptă. Îmbătrânise, şi cei zece bolovani pe care-i culesese de pe fiecare din cele zece trepte pe care le parcursese în urmă, îi aminteau, îndurerându-l, de Atracţia Universală, principiu pe care, cu câţiva secoli mai târziu, Sir Isaac Newton avea să-l facă în dar mulţimilor ignorante. Şi preparând un ultim efort, Paracelsus privi în sus, spre treapta cea din urmă, de pe care, odată cu pisica limpede, avea să aducă cu sine şi taina efortului permanent: pisica, însă fătase; şi odată cu aceasta virtutea ei cea mai de preţ se împrăştiase, lăsând în urma ei un fel de zeamă clericală, ce nu mai era bună la nimic.
Deziluzionat, exploratorul coborî cele treizeci şi trei de trepte invers de cum le urcase, adică de sus în jos, şi când reveni printre ai lui, toată lumea putu remarca, fără nici o osteneală, că barba lui crescuse în chip de pisică.
(Bilete de papagal, nr. 393, joi 23 mai 1929, p. 2)

Felix Aderca (1891-1962)
MOMENT MUZICAL: PISICA PE CLAPE
(fragmente)

Evenimentul s-a petrecut la Focşani.
Focşanii sunt un orăşel pe mijlocul căruia trecea odată un pârâu, hotar a două ţări, azi împreunate sub aceeaşi poliţie şi aceleaşi partide.

Octav Şuluţiu (1909-1949)
CURS DE MEDICINĂ VETERINARĂ
(fragment)
Cele mai multe speţe de animale se găsesc printre oameni, ceea ce se poate constata uşor, fiecare uitându-se în jurul său. […]
Pisicile se divid în trei mari varietăţi. Intâi e aceea a pisicilor cu clopoţei, cele mai proaste, pentru că nu prind niciodată şoareci. A doua varietate cuprinde într-însa mâţa blândă, identificabilă după faptul că sgârie rău. A treia categorie e a pisicii care se are cu câinii ca câinele cu pisica. Trei importante subdiviziuni ale ultimei categorii sunt: mâţa care se uită-n calendar, mâţa cu care eşti prins, în sac şi în sfârşit pisica pe orez. Trăsătura generică a tuturor pisicilor e aceea că oricare ar fi culoarea lor peste zi, noaptea ele sunt toate cenuşii. Câinii şi pisicile nu se mănâncă decât atunci când n-ai încotro, adică atunci când duci o viaţă de câine, adică n-ai la îndemână altă carne, dar şi atunci este preferabilă carnea de şobolan sau şarpe.
(Bilete de papagal, no.8 / 485, 1937, pp.3-4)

Lucian Blaga
MOTĂNELUL

Spuneţi-mi dacă aduce măcar pe departe
cu semenii săi. Când se răsfaţă
e parcă puţin mai altfel prin toate-ale sale,
prin linii, prin unduire, şi pe la mustaţă.

Pe foaia de hârtie înseilez hieroglife
şi stihuri. Suleget, intrând în odaie
el sare de-a dreptul pe masa mea,
pârâind de scântei, de-a mulţumirii văpaie.

Îmi pupă lung mîna ca unui vlădic,
cu toate că prin zodiacul desuet
sunt tocmai contrarul unei mari feţe.
Căci mă cred cu putere poet.

S-alintă. Se-ntinde pe manuscris. Cu sălbăticie
se tăvăleşte, şi indecent, prin poezie.
Îşi linge labele omeneşte. Vrea să se spele
de-o funingine de iad sau de zgură de stele.

La subţiori, precum bine veţi şti-o,
e cald ca o pasăre pe subt àripi.
Şi-i moale. Cald şi moale ca fata pe care
am iubit-o cândva, în iarbă, la Rio.

Spune-ţi-mi dacă nu-i mai altfel decât
tovarăşii săi care torc acelaşi fir.
Nu-ncape vorbă: e o făptură de rând,
dar bea apă cu o petală de trandafir.
(1959, Ultimele poezii, în Lucian Blaga, Opera Poetică, Ediţie îngrijită de George Gană şi Dorli Blaga, Bucureşti, Editura Humanitas, p. 509)

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *