Primul volum din ediţia de “Studii literare” ale lui Mihai Zamfir de la “ Spandugino” este ocazia de a contempla unul dintre monumentele intelectuale ale criticii postbelice. Căci “ Introducerea în opera lui Alexandru Macedonski” şi” Poemul românesc în proză” sunt expresia acelui geniu hermeneutic care este însăşi marca artei interpretative a lui Mihai Zamfir.
Stilistica devine, prin orientarea ei diacronică, un extraordinar instrument de cunoaştere. De pe un alt versant, Mihai Zamfir urcă pe acelaşi platou pe care îl atingea, decenii înainte, Tudor Vianu. Este acel platou definit prin larga privire ce îmbrăţişează textele, spre a descoperi, prin atente focalizări, subtilitatea mişcărilor sale. La jumătate de secol de la publicarea lor, cărţile lui Mihai Zamfire sunt parte a canonului nostru. Precise şi erudite, exegezele sale posedă polifonia unui roman: stilul capătă incadendescenţa unei metafore.
Organizarea literaturii
Şi poate că stilistica diacronică îşi atingele unul dintre punctele sale cele mai înalte de expresivitate în studiul dedicat lui Macedonski. Căci i-a fost dat lui Macedonski, cel urât şi cel detestat, pontif al propriei sale religii a artei, să devină, în posteritate, subiectul în jurul căruia să se nască câteva dintre cele mai semnificative aventurile intelectuale: de la ediţia Vianu la cărţile lui Adrian Marino, Macedonski este regăsit şi salvat din purgatoriu. Viaţă sa de apoi este una a mântuirii.
Iar introducerea lui Mihai Zamfir este o piatră de temelie la acest nou edificiu al receptării. Textul şi contextul comunică armonic, iar ceea ce se profilează este efigia unui artist care dă naştere primei noastre modernităţi literare. Traiectoria lui Macedonski, de la emulul paşoptist la inovatorul simbolist, este aceea a unui personaj de roman. Dincolo de păcate şi de excentricităţi se află un instinct şi o febrilitate unice în epocă: iată ceea ce Mihai Zamfir reafirmă, conturând o altă mască funerară a lui Macedonski.
În tensiunea dintre Eminescu şi Macedonski, centrală în relectura lui Mihai Zamfir, se poate citi linia de fractură dintre tradiţii şi sensibilităţi. Canonul organizat în jurul lui Eminescu nu a fost îngăduitor cu contemporanul său. Statuia ridicată de Maiorescu a lăsat în umbră pe cel care a fost privit ca un detractor odios al marelui său rival. Epigrama funestă este episodul în care temperamentul macedonskian îşi dezvăluie ura intratabilă. Scriitorul este, din acel moment, eclipsat de omul ce duce cu sine povara unui stigmat.
Şi totuşi, aşa cum arta stilistică a lui Mihai Zamfir o probează magistral , Macedonski este cu mult mai mult decât un rival nenorocos al lui Eminescu. Drumul său este unul sincron cu cel al căutărilor europene. Simbolismul ornamental este marca artei sale poetice : sinteza sa, cea care se luminează în rondeluri, are fragilitatea hipnotică a unui stampe japoneze. În poezie, ca şi în proză, Macedonski inaugurează un parcurs ce culminează în interbelic. Posteritatea sa este posteritatea acestei emancipări de minorat şi de imitaţie. Chipul literaturii de după 1914 ar fi fost de neimaginat în absenţa sa.
Iar poemul în proză este un euphorion ivit din matricea acestui geniu macedonskian. Căci nu este un accident faptul că vârsta de aur a poemului în proză este simbolismul: eufonia macedonskiană impune un model pe care îl vom, regăsi,multiplicat. Poemul în proză, cu a sa graţie vetustă, sparge graniţele rigide ale genurilor de dinaintea sa. În el se adună artele, spre a da imaginea unei sinteze stranii. Căutarea himerelor se întâlneşte cu replierea intimistă. De la Traian Demetrescu la Dimitrie Anghel, trecând prin Ştefan Petică, geniul simbolist, hibridizat local, acordă acestui text de frontieră subtilitatea unui seismograf.
Simbolismul lasă ca moştenire celor care vor veni această posibilitate a explorării. Moderniştii şi suprarealiştii vor regăsi în marginile sale un domeniu al libertăţii creatoare. Insurgenţa lui Bacovia înseamna şi revolta poemului în proză. Aventura suprarealistă se desenează pe acest fundal al contestării limitelor. Vuietul imagistic alungă tihna visătoare a paginilor lui Ionel Teodoreanu.
Paginile critice ale lui Mihai Zamfir sunt romanul închinat acestei literaturi ce se inventează în dialog cu ea însăşi. Stilistica bine temperată luminează un spaţiu cu o geografie accidentată. Istoria înseamnă, înainte de toate, istoria textului însuşi. Lecţia lui Mihai Zamfir este lecţia unui fondator şi a unui maestru. În paginile sale se află nu doar sunetul unui timp care a fost, dar şi promisiunea altor drumuri : arta sa critică oferă o cale de ieşire din labirint.
