Iar atunci când te visez îi visez şi pe cei de dinaintea ta, ca şi cum pe porţile viselor noastre ar intra un întreg cortegiu de umbre,parte din memoria lichidă în care ne cufundăm, noapte după noapte.
Iar atunci când te ating, fugar şi sincopat, mi se pare că îi ating şi pe cei care, de demult, atât de demult, se apropiau de noi spre a ne lumina zilele cu lucirea nostalgică a siluetelor lor, ca într-un vast album în care fotografiile sunt înrămate în cadrul de nori şi dormitează între tulpini de trandafiri.
Iar atunci când te caut privirea noastră îi caută şi pe cei care au intrat, de demult, atât de demult, în propria ta fiinţă, de parcă pe aceste dale magnetice ale dorului duhurile ar păşi delicat, asemeni unui vânt al toamnei.
Căci dragostea de dincolo de moarte, cea în care suntem adânciţi ca într-un mişcător mormânt de ape, preschimbă, treptat, toate amintirile vieţilor care ne-au fost date, cândva, într-un culoar pe care îl străbatem, eliberaţi de timp şi despovăraţi de angoase trecerii. Imagini, sunete, miresme, fragmente de atingeri, surâsuri se topesc în culorile cerului ce se arcuieşte, în fiecare noapte, deasupră-ne, de parcă aceeaşi zi s-ar întinde, netulburată, dincolo de marginile firii.
Şi nu mai încercăm nici frica nici durerea despărţirii, de vreme ce ştim, în durata de ochi întredeschis a visului, că adevarăta viaţă este cea pe care ne-o îngăduie noaptea, ca pe o consolare de lacrimi şi de nostalgie. Doar aici simţurile amorţite de anii care se ridică între noi se trezesc şi resimt acuitatea de magmă vulcanică a iubirii ce se zbate în piepturile noastre. Doar aici tăcerea este străbătută de curenţii electrici ai amintirii şi doar aici putem vorbi acea limbă pe care am învăţat-o, amândoi, în prelunga ucenicie de doliu. Doar aici ceea ce este uitat se apropie de noi şi o mirare copilărească ne încearcă, la fel cum ne încerca în anii în care, la margine de mare, mama şi copilul se pierdeau în rotirea de zmeu a marilor vacanţe.
Şi este acesta basmul pe care mi-l citeai, de demult, atât de demult, în clipele în care mâinile noastre erau nedespărţite. Şi este acesta cântecul pe care adolescenta provincială îl zărea, ca un spectru polifonic, pe scena teatrului pastia din Focşani. Şi este acesta scrisul pe care îl caligrafia, ex- libris, Mihaela Hărăbor pe pagina de gardă a cărţilor care o înconjurau, în lungile, asprele drumuri ale tinereţii sale. Şi este acesta zâmbetul abia schiţat cu care întâmpinai, cândva, dimineţile vieţii tale- acel stoicism cehovian pe care îl simţeam în vocea ta şi care, acum, în moarte şi în dor, a devenit şi al meu, ca o umbră ce mă însoţeşte , tenace şi consolatoare.
Şi despre toate acestea visăm şi , prin vis, ne apropiem de poarta de cleştar şi de unda marină a morţii. Şi mâna mea bate acolo unde şi mâna ta a bătut înaintea ei- din itinerariul aşteptării se desface portul de înseninare al revederii noastre. Şi despre toate acestea visăm,împreună, atraşi spre genunea fericirii noastre pierdute. Făpturi ale nostalgiei, noi trăim doar prin respiraţia de dor, iar singura noastră inimă este inima ta, cea care bate dincolo de moarte şi împotriva ei.
Val după val, frază după frază, suntem mai aproape de stingerea care înseamnă pacea mării materne: grădinile noastre freamătă, vegheate de soarele calm al lui septembrie, iar pe terasa casei noastre zidite de mâinile tale tu adaşti, privind o zare ce se pierde în pasteluri de demult.
Amurgul creşte în noi, ca o maree de lacrimi, iar cel rămas în urmă, stingher şi visător, se alătură crepusculului tău : în regăsirea de şoapte dragostea modestă îşi află crugul ei de toamnă eternă.
