Note pentru un jurnal al despărţirii ( 191)

Dimineţile mării alungă, prin asceza lor lichidă, frivolitatea de care oamenii se înconjoară, spre a uita moartea ce locuieşte în ei, tăcută şi implacabilă: precizia visătoare a valurilor aduce cu sine ecoul unui timp ce este egal cu sine, indiferent la curgerea oarbă a biologiei obsedate de propria ei curgere spre amurg.

Dimineţile mării îi întâmpină pe cei cei au iubit cu aspra dialectică a dorului şi a nostalgiei: paşii ce se scriu pe ţărm sunt acompaniaţi de paşii care se pierd în val, spre a fi înghiţiţi de tumultul ce nu cunoaşte capăt şi nici început.

Dimineţile mării îi luminează pe cei ce au rămas în urmă cu lucirea unui soare în care se amestecă toate culorile fericirii pierdute: un evantai de nuanţe şi de şoapte se simte în mireasma de val, iar zăgazurile memoriei sunt rupte, spre a îngăduit amintirii să se işte din genunea uitării.

Dimineţile mării sunt trepte ale singurătăţii, asemeni unor conversaţii ce se poartă în murmur, departe de claritatea raţiunii aptere: mişcările de nori sunt una cu mişcările irisului magnetic de noapte, de parcă visele în care se întrupează cei ce nu mai sunt se nasc din materia în perpetuă geneză a oceanului care le cuprinde pe toate, ca un imens pântec matern.

Dimineţile mării sunt ca o placentă magnetică ce adăposteşte trecut şi viitor, ca într-o anamorfoză: chipurile vieţii se strâng într-un singur chip hipnotic, de parcă trupurile ar căuta liniile epurate de durere ale unei litografii de demult, luminate de dor.

Dimineţile mării îi convoacă pe cei ce întrevăd dragostea de dincolo de moarte cu glasul de tunet şi de granit al valurilor ce muşcă din ţărmul pământesc, locuite de energia primordială a visului întins peste lume ca un cer diamantin: totul este mişcare, totul este şoaptă, totul este frază ce se întoarce spre sine, totul este zbor peste întins fremătător, totul este reverie, totul este durere şi totul este dor, un dor în care se varsă toate fluviile anilor ce au fost, unite cu domeniul din care au venit spre noi anii vieţilor noastre, de demult, atât de demult.

Şi în dimineţile acestei mări te caut şi pe tine, astfel cum eşti contopită cu acest peisaj sincretic şi sincopat , iar paşii mei ar putea să te urmeze, dacă le-ai îngădui, până dincolo de orizont, acolo unde oamenii lasă loc duhurilor şi vocile se sting în tropot de val.

Şi în dimineţile acestei mări te simt, în fine, eliberată, la fel cum se eliberează de povara corpului material vântul sublimat în visele noastre: zâmbetul tău se dezvăluie, încărcat de melancolie şi mi se pare că te zăresc, saturată de acea graţie ce îmi evoca conturul lui Audrey Hepburn oglindit în oglinda new-yorkeză a reveriilor sale.

Şi suntem una cu dimineţile acestei mări în care se topesc nopţile viselor noastre. Şi un plural al dragostei ce nu poate muri ne cuprinde pe amândoi, astfel cum ne pregătim să îi primim în noi pe cei ce nu mai mai sunt: umbrele ne înconjoară, delicate, iar atingerea lor convoacă vremea în care am crezut că fericirea nu va avea sfârşit, ca o toamnă prelungă.

Şi suntem acasă în dimineţile mării, de vreme ce suntem, amândoi, făpturi despovărate de lestul vieţii, spre a zări pacea din unde. Mişcarea ne este port, iar fremătarea eternă a oceanului îngăduie tăcerii noastre să ne intre în inimi. Şi un surâs al împăcării se arcuieşte peste noi, ca o boltă modestă de trandafiri: comuniunea dorului ne deschide, larg, porţile de ivoriu la care am bătut în vise, cu delicata speranţă a revederii din urmă.