Locul meu nu-i aici.
Orașul e-o boală de care nu pot scăpa –
corpul în care mă-ndes
nu admite variante de schimb.
Orice aș mărturisi, ar fi lipsit de substanță:
un singur gest și urmele noastre dispar,
un val și tot ce-am zidit
se-acoperă cu pulbere roșie.
Am în minte imaginea unei păsări –
pulsul meu e zborul ei larg, singurătatea
un imn. Beau limonadă cu mentă,
paharul negru e noul meu întuneric.
Mări și munți se ridică-ntre noi,
detectez diminețile, și mirosurile, și îndoiala,
oamenii ce scanează orice zonă de slăbiciune.
Ei mă privesc, văd doar învelișul.
Ei mă privesc, văd numai tristețe.
Eu îi privesc, fericirea mea se deschide
asemenea unui soare.
