Lavinia Braniște e o prozatoare deja consacrată, o voce cu greutate între colegii ei de generație literară (e născută în 1983). Romanele și volumele ei de povestiri, toate remarcate și premiate (unele traduse „afară”), au explorat cu succes perimetrul lumii românești de dată recentă (i-am lăsat dinadins deoparte poezia și proza pentru copii, deloc în chestie aici). Lavinia Bălulescu, Beatris Serediuc, Diana Bădica, Simona Goșu, Bogdan Răileanu ar fi doar câteva nume din pluton, cu implicite proximități și deopotrivă cu diferențe specifice, deși mi se pare că, prin subtilitatea cu care atacă tema cuplului, Lavina Braniște se apropie mult de Mihai Radu. Dar să nu anticipez. Așadar relațiile erotice, familia, reminiscențele comunismului, mobilitatea intelectuală și senzorială a corporatiștilor, rutina urban-cotidiană, o anumită formă discretă de feminism anxios sunt tot atâtea teme pe care autoarea le-a tratat eficient, cu mijloace narative bine dozate și cu o tipologie vie, relevantă, cu mare priză la real.
Reeditat într-o colecție cunoscută pentru revizitările unor cărți bine vândute, romanul Mă găsești când vrei (Polirom, 2023) dovedește încă o dată perenitatea prozei scrise de autoare, deocamdată, e-adevărat, pe termen scurt (prima apariție a fost în 2021). Pusă sub semnul replicii cinice a unui bărbat dominator părăsit subit de iubită, povestea dezvoltă convingător drama unui cuplu disfuncțional (o temă redundantă a autoarei, am spus-o, deja), proiectată pe fundalul unor crize succesive – ale familiei, ale prieteniilor, ale libertății personale, ale pauzelor între călătorii, ale microsocietăților din varii birouri. Roman al singurătății, al ratării în dragoste, al voinței de putere și al instabilității afective (ideea „caruselului de emoții”, indistincte, inevitabile, amestecate și copleșitoare e simptomatic în monologul naratoarei-personaj), Mă găsești când vrei se citește repede și empatic tocmai fiindcă recunoaștem în el multe dintre experiențele noastre, sau dacă nu pe ale noastre, pe ale unora cunoscuți. De aici aerul de familiaritate al acestei proze confesive cu ingredientele unui studiu de caz, unul denunțat din start ca greu de soluționat („Cum să te cerți pe tine că nu poți să spui stop? Aceasta e povestea pe care o spun – povestea unei nesfârșite și imposibile despărțiri. De când îți dai seama că e mai bine fără el decât cu el, dar fără să poți spune în cuvinte mai mult decât atât. Fiindcă devine îngrozitor de complicat din prima clipă”).
Victor și Maria s-au cunoscut întâmplător într-un aeroport, s-au îndrăgostit ardent și, după puține tatonări, s-au mutat împreună. E important de precizat că ea s-a mutat la el, la insistențele lui, adică a trecut dintr-o garsonieră modestă plătită de la job în ditamai casa dintr-o zonă frumoasă de la marginea Bucureștiului. Și la fel de important e de precizat că tot el i-a cerut să renunțe la serviciu, fiindcă nu va mai avea nevoie, necesitățile materiale nu vor mai fi o problemă. Amplificată concentric, cu momente faste, cu adăstări indecise și cu crize devenite norma, relația dintre ei reproduce la scară domestică amestecul indiscernabil de fragilitate, imprevizibil, sastiseală și violență din interiorul cuplului modern. În jurul lui Victor plutește mereu misterul, Maria nu știe niciodată unde pleacă atunci când dispare zile și săptămâni (sigur, sunt chestiuni de afaceri din care ies mulți bani), nu știe dacă nu cumva el a greșit destinatarul feminin al mesajelor pe care i le trimite, nu-i cunoaște trecutul, iubitele din urmă și intențiile adevărate din spatele momentelor tandre și ale celor la limita abuzului emoțional. Locuind lângă ei, fratele lui Victor și soția acestuia complică și mai mult lucrurile prin înfricoșătoare scene de brutalitate conjugală și prin dezvăluiri care mai de care mai neașteptate despre cel care pare când foarte devotat, când foarte indiferent. Maria, la rându-i, se străduiește să înțeleagă ce i se-ntâmplă și să administreze cât mai corect noul eon de viață în care a fost trasă, încercând să rezolve, în paralel, impasul din căsnicia părinților săi, o situație pe care a moștenit-o fără să poată ieși vreodată din ea. Plecările și revenirile repetate din relație (mai degrabă fugile disperate și readucerile imperative ale lui Victor, care nu pare să accepte ușor alte despărțiri decât cele inițiate de el) n-au făcut decât să prelungească un provizorat promiscuu și degradant, drapat într-o singularitate clamată ca sentiment înălțător. „Ceea ce am condamnat la părinții mei (de ce nu s-au despărțit?) m-a apăsat în relația mea (de ce nu m-am despărțit?). Ceea ce nu mi-a plăcut la ei (că n-au avut forța să se elibereze) se pare că aș fi vrut pentru mine (de ce n-am avut forța să rămân?). […] Victor credea că, dacă ne iubim, toate celelalte neglijențe sunt justificate. Nu se temea să vorbească despre iubire și s-o așeze în cosmos. Sus de tot, adică. Și departe, dincolo de puterea noastră de cuprindere și de control. Ce avem noi rămâne acolo, în univers, spunea. Când se aghesmuia un pic și mintea lui amorțită ajungea la limita dintre adevăr și fațadă. Atunci îl iubeam cel mai mult. Atunci era și el copil, un copil din acela crud, care strivește animale mici. […] Noțiunea de iubire ne-a încurcat. N-am știut ce e și nici cum s-o folosim în favoarea noastră”.
Reușind să problematizeze „iubirea” fără patetism și ridicol (în proza modernă nu-i deloc ușor să faci asta), romanul Laviniei Braniște deconstruiește o promițătoare aventură erotică, unde rătăcirile abulice prin labirintul interior înlocuiesc călătoriile măsurate în distanțe. E un roman de citit și de reținut.
(text apărut în ultimul număr al revistei „Convorbiri literare”)
