Bunăstarea …

reprezintă neîndoielnic o…  stare relativă prin raportare la feluriți factori. Cel mai des invocat e timpul. Iar cei din vechime au meditat la trecerea lui în bine sau rău. Horatius credea că „timpul e cel mai util sfetnic al omului” (consultor utilissimus…), apoi „timpul vindecă rănile”  (vulnera sanat…). Cu oarecare nostalgie sau nu, constată(m) că „timpul trecut nu se întoarce niciodată” (nunquam vertitur…). Mai puțin senin, Martialis atrage atenția că „timpurile trecute ne vor fi imputate”, (imputantur…), un aspect foarte în voga ultimelor decenii, chiar post mortem, în funcție de caz și interese. În fine o altă constatare de la Ovidius, din propria-i experiență,  „dacă timpul se schimbă în rău, vei fi singur”. Toate acestea sub sigla tempus edax rerum, timpul devoratorul tuturor lucrurilor, căci, scrie iarăși Horatius, vitiat lapidem, adică „macină și piatra”.

Ajungem la un aspect contemporan nouă, care poate trezi nedumeriri (fără a fi singurul): suntem puși între trecut (unul nedefinit…) și … epic. 

Desigur, fiecare vrea să-și vândă marfa dar unele reclame nu pot să nu trezească amintiri mai puțin plăcute.  Exemple: suntem îndemnați să consumăm ulei „ca în vremurile de odinioară” sau „timpurile de altădată”. Nu știm dacă dacii consumau ulei, romanii însă da, de măsline ceea ce e cam costisitor la ora actuală mai ales în variantă virgină. Știm însă că acum trei decenii și jumătate uleiul era raționalizat, adică trecut prin rațiunea defectă a unor politicieni autohtoni. Dacă mai reamintim și trecerea la uleiul de soia în lipsa celui de floare, parcă nu simțim nevoia vremurilor trecute, cel puțin pe linie oleaginoasă. 

Un alt îndemn declanșator cu referire tot la unele alimente de bază, „vorbește” despre produse „din vremurile bune”, sau „timpurile bune”. Dat fiind că nu toate erau raționalizate – căci nu aveau cum să fie neexistând –  unii au înțeles că îndemnul trimite eventual la perioada interbelică: adică perioada în care Țara avea un număr record de analfabeți și bolnavi de plămâni. Trebuie să înțelegem că în fapt a fi tânăr la un moment dat, a avea alimente de bază cât de cât suficiente, nu înseamnă bunăstarea generală, discutabilă și aceasta, ci doar cea individuală, trecătoare și ea adesea. În fapt e „ca în…” pentru că timpul nu se întoarce, pentru că nu e liric ci… epic cu tentă dramatică uneori. 

Din motive greu de înțeles, simiești probabil, totul tinde să devină epic. Am aflat că „orice iubire epică începe cu un sărut”; probabil cea lipsită de șanse căci totuși iubirea și în poezie și dincolo de ea e lirică. Ni se recomandă „experiențe epice”, care nu știm în ce constau dar dacă sunt precum în poemele epice, finalul nu e cel mai încurajator  (Troia e distrusă, Ulise își află soția pețită peste număr, etc.). Aflăm apoi despre câte un sportiv sau sportivă că a fost epic(ă) deși e de domeniul evidenței că a fost dramatic(ă) prin implicare. Mai apoi ne sunt servite atitudini epice, neexplicate. Mai nou, regretabil, conflictele armate provoacă incendii și pagube epice; probabil la fel de epice ca și cele din trecut, adică ucigătoare în fapt. Și, pentru ca stupizenia să fie de-a dreptul … dramatică, aflăm că și pauzele pot fi epice conform anunțului „pauzele epice vin cu premii formidabile”. Cam dificil de priceput întregul text: nu știm când e epică pauza dar cert formidabil înseamnă înspăimântător  formidabilis.

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *