Florina – Maria Băcilă. O pasăre cu aripile deschise către vers

„Iubirea este șansa noastră spre mântuire.” [1], scrie Theola Ioana Luțoiu într-una dintre meditațiile lirice incluse în carteasa, O pasăre cu aripile frânte– omagiu tatălui ei, plecat dintre noi [2].Și, cu toate că autoarea și-a intitulat astfel volumul publicat în 2021, la Editura David Press Print din Timișoara, mai degrabăs-ar putea spune că ființa ei întreagă este o pasăre cu aripile deschise către vers, spre gândul bun, spre dragostea de frumos, de semeni, deCer și, mai ales,de Dumnezeu, în pofida încercărilor, a limitelor și limitărilor proprii condiției umane.

Viața este un dar al Creatorului pentru noi [3] – ne asigură Theola, reușind,o dată în plus, să-I rămână mulțumitoare lui Dumnezeu, inclusiv prin acesteversuri pline de senin, de lumină, de încurajare și motivare pentru cei ce au parcurs sau trec prin momente-limită asemănătoare.

„Optimismul e singurul pansament care nu trebuie schimbat.” [4] – afirmă autoarea, încrezătoare că,prin iubire, ca sens al trăirii noastre pe pământ, putem fi biruitori, dincolo de întunericul despărțirilor vremelnice ori de inerentele „de ce?”-uri adresate lui Dumnezeu în clipele de cumpănă.

În mijlocul acestui „Horeb lăuntric” pe care-l traversează și-l asumă, Theola vorbește în mod deschis despre viață, dar și despre superficialitatea care a inundat de-a dreptul lumea mileniului trei. Memorabile sunt rândurile consacrate solidarității umane, din nefericire – cvasiinexistente în vremea de acum, când omenia, caracterul, generozitatea au devenit noțiuniperimate, iar cuvinte de felul: „Sunt aici oricând ai nevoie de mine”, „Sunt alături de tine”, „Sunt umărul pe care poți să plângi” [5], care,în paginile cărții, îndeamnă puternic la meditație, nu se mai concretizează în existența cotidiană.

„Prietenia e corabia care, / chiar dacă are momente de scufundare, / se va întoarce cu siguranță / la țărm.” [6] – scrie Theola. Și, totuși, neînchipuit de puține, poate neînțeles de rare sunt gândurile de bine și FAPTELE bucuriei sincere pentru CELĂLALT, de care uităm prea adesea. Ca și când, preocupați fiind, din cale-afară, de atâtea fărâme și nimicuri ale zilelor, am fi pierdut din vedere, cu bună știință, că omul e, înainte de orice, suflare de viață izvorâtă din CEL CE ESTE.Că are doruri, năzuințe, (ne)împliniri, lipsuri de multe feluri… Și mai nimeni nu se apropie să i le aline!Iar o atingere de suflet, limpede și neclintită, înseamnă granița dintre licăr și beznă, dintre iubire și nepăsare, dintre VIAȚĂ și neant.

Citind cartea Theolei Ioana Luțoiu, m-am întrebat la capătul unor pagini: oare cum să se mai poată deprinde astăzi gestul autentic de a ne rezema, o dată măcar, mâna pe un umăr pe dinăuntru șubrezit de nesfârșită însingurare? Sau de A FI noi înșine, în clipa numită acum, umăr de popas senin ori privire blândă pentru un gând părăsit și pribeag, pentru o durere sângerând?! Pentru amarul celui prăbușit în greul adânc al negurilor cumplite ce par de nestrăbătut… Când vom hotărî să ne oprim, fie și o clipă, din goana anilor și să ne așezăm inima lângă lacrima altei inimi,aflate în abisuri? Când vom înțelege oare profunzimea sensului din Cuvântul neuitat al IUBIRII: „plângeți cu cei ce plâng” (Romani 12: 15) [7]?! Căci așa glăsuiește freamătul de vers nemuritor: „și-o-ntindere de mână când zaci fără putere / e cât o izbăvire, e cât o înviere” [8]…

Din versurile-meditații ale Theolei se desprinde ideea că un PRIETEN adevărat știe SĂ FIE, învață treptat când și unde să se așeze ca să asculte, de tot mai aproape, povestea atâtor sfâșieri și zâmbete, ca să sprijine un vis, o așteptare, o frământare. Căci apăsarea unui gol lăuntric zdruncină mai ales în vremea când e pustiu de jur împrejurul șuvoaielor încercănate…Și nu estedestul să-i spunem în treacăt unui om ce pare învins: „Te voi purta în rugăciune!”, ca și cum nu ne-ar păsa de durerea cu care se confruntă, ci e nevoie, nu o dată, de mult mai mult.O lume întreagă suferă de neajunsul acesta, la nivel individual sau chiar comunitar. Prea rari sunt însă pașii care se opresc răbdători în dreptul drumurilor cu neputințe alesemenilor…Așa de puțini sunt cei ce mai știu să vorbească discret, unic, ca de la suflet către suflet! Să-i FIE celui zdrobit sau însingurat. Celui în suferință fără margini. Celui neprimit nicăieri sau alungat de pretutindeni…

Parcurgând mărturisirile din volumul de față, mi-am amintit un fragment din cugetările scriitorului Traian Dorz:

„Greu am înţeles eu prima dată ce înseamnă adevărata iubire şi prietenie. Acest adevăr nu se învaţă decât cu jertfe şi cu lacrimi.

Că pentru acela pe care îl iubeşti trebuie să fii în stare să rabzi, să osteneşti, să-ţi pui viaţa în orice primejdie, dar să rămâi cu orice preţ nedespărţit de el, în orice împrejurare.” [9].

Asemenea gânduri își găsesc certe rezonanțe în scrierile Sfântului Ioan Gură de Aur: „Adevărata relaţie între doi oameni nu poate fi decât aceea de a se umpleunul de altul[subl. aut.].Şi totuşi, simţind că eşti plin de celălalt, voieşti să te umpli şi mai mult, şi simţi căai şi mai mult loc să-l încapi. Deci, umplerea nesăturată de celălalt presupune golirea nemărginită de sine, lărgirea la nesfârşit a inimii tale. Cum amândoi prietenii se lărgesc necontenit, este nevoie ca fiecare să simtă că el trebuie să se lărgească mai mult decât lărgirea celuilalt, să crească mai mult decât creşterea celuilalt. Fiecare trebuie să iasă de la sine în întâmpinarea celuilalt. Aceasta este prietenia reală.” [10].

Din cartea Theolei Ioana Luțoiureținem încă un fapt ce poartă amprenta autenticității:ea trăiește o legătură reală cu ideea de CUVÂNT.La fel ca Raluca Ioana Popescu (o prietenă a autoarei, care îi însoțește volumul cu câteva rânduri de suflet), și eu „sunt recunoscătoare pentru că am putut intra în lumea Theolei cu ajutorul poeziilor ei” [11].Tocmai de aceeaaș dori să-i las,ca întâmpinare pe pragurileființei, un îndemn desprins dintr-o poezie cu caracter sapiențial a celui mai cântat poet creștin român – Traian Dorz: „În trecerea grăbită prin lume, către veci, / fă-ţi timp măcar o clipă să vezi pe unde treci! // Fă-ţi timp să vezi durerea şi lacrima arzând, / fă-ţi timp să poţi cu milă să le alini trecând, […] / fă-ţi timp să guşti frumseţea din tot ce e curat, / fă-ţi timp, căci eşti de taine şi lumi înconjurat” [12].

În definitiv, ecoul povețelor sfinte ale Mântuitorului rămâne, iar și iar, merinde rostuită perpetuu pe calea către Sus: „Mai mare dragoste decât aceasta nimeni nu are” (Ioan 15: 13)…

Note

[1] Theola Ioana Luțoiu, Iubirea, în idem, O pasăre cu aripile frânte, Timișoara, Editura David Press Print, 2021, p. 15.

[2] Vezi idem, O pasăre cu aripile frânte, p. 5.

[3] Vezi idem, [Mulțumiri], în idem, op. cit., p. 7.

[4] Idem, ibidem, p. 7.[

[5] Idem, Iubirea, în idem, op. cit., p. 15.

[6] Idem, Prietenie, în idem, op. cit., p. 19.

[7] Trimiterile la pasajele biblice conţin titlul cărţii respective, urmat de numărul capitolului şi al versetului la care se face referire. Pentru aceste ilustrări din Biblie, am folosit ediţia apărută la Bucureşti, în Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 1988.

[8] Traian Dorz, Cu dorul Tău, Iisuse, în idem, Cântarea Viitoare, Sibiu, Editura „Oastea Domnului”, 2008, p. 52.

[9] Idem, Credința încununată, Sibiu, Editura „Oastea Domnului”, 2008, p. 204.

[10] Sfântul Ioan Gură de Aur, Despre prietenie, în idem, Cuvântări despre viața de familie. Traducere de Marcel Hancheș, Timișoara, Editura „Învierea”, 2005, p. 90, disponibil online la https://vdocuments.mx/sf-ioan-gura-de-aur-cuvantari-despre-viata-de-familie.html?page=1, accesat în data de 12.11.2022.

[11] Raluca Ioana Popescu, [Scrisoare de dragoste], în Theola Ioana Luțoiu, op. cit., p. 35.

[12] Traian Dorz, Fă-ți timp!, în idem, Cântarea Anilor, Sibiu, Editura „Oastea Domnului”, 2006, p. 94-95.