Nu putem contesta sustenabilitatea Mafiei mai ales dacă observăm cum din substantiv propriu a devenit unul comun. O permanentă schimbare paradigmatică a făcut dintr-o organizație considerată criminală nu știm în raport cu cine sau ce, o formă protestatară adesea, bine organizată și în domeniul artelor. Să amintesc de exemplu antamarea paradigmaticelor premii literare, artistice și nu numai, dar mai cu seamă contestarea celor care „nu sunt cu noi”, fără a fi limpede cine sun- tem noi. Dacă marea Mafie, istorică, e în general vădită din când în când, cea pe care o putem numi „mafia artistică” se manifestă gălăgios și mincinos sub semnul unei instituții onorabile, superlative chiar.
Cu ani în urmă, la un spectacol Aida regizat de Zeffirelli, a fost organizată la Scala o huiduire a tenorului Roberto Alagna, din motive obscure probabil și pentru huiduitori. Foarte recent, tot la Scala, un grup de mafioți (a)culturali au protestat în fața instituției, zgomotos desigur, contestând deschiderea stagiunii de ziua Sfântului Ambrozie al Milanului cu o creație rusească, Boris Godunov, avându-l în rolul titular pe incomparabilul (la ora actuală) Ildar Abdrazakov. Președintele Italiei l-a aplaudat admirativ, mai ales că opera e un spectacol de scenă în sală, nu circ în stradă. Întâmplător sau nu, mafia contestatară a spectacolelor a fost antamată, pare-se, la Teatro San Carlo di Napoli „recunoscut” și azi pentru publicul său pornit pe scandaluri bine organizate, măcar din când în când; adică același Napoli în care s-a născut Cosa nostra. Sustenabilitatea e evidentă dar, desigur neclară. Paradigma mafiei spectaculare este rezilientă în creațiile cinematografice (nu contează ce înseamnă…) în care nu poți să nu admiri scena în care nașul paradigmatic prepară pastele într-o selectă cuccina newyorkeză ascultând o arie verdiană sau pucciniană sfâșietoare (Tosca sau Madama…) enervându-se dacă e întrerupt din audiție, de cineva sau de un glonț.
Dacă, până la urmă această mafie substantiv comun nu e chiar atât de malefică, Mafia istorică, mergând mână în mână sau picior la picior cu elementele statale, rămâne tocmai de aceea sustenabilă paradigmatic prin paradigma propusă. Din filme nu poate fi eliminată pentru că ar însemna să falsificăm istoria europeană și nu numai. Cinematografia transatlantică are periodic câteva paradigme sustenabile, dincolo de Mafie: cel puțin un personaj trebuie să fie de confesiune iudaică, dacă se poate rabin; o femeie trebuie să nască. Schimbarea paradigmei aduce cu sine alte obligații: cel puțin un personaj pozitiv trebuie să fie de culoare (nu o specific… ), un ofițer de poliție incolor trebuie să fie ticălos, drapelul american fâlfâie undeva în deșert (în unul asiatic desigur, spre binele celor de acasă și a celor de acolo), cel puțin o pereche de iubiți trebuie să fie de același sex.
Dacă această paradigmă antamată este sustenabilă în reziliența sa prin forța reprezentaților ei, iată că apare o situație intolerabilă historiae causa hodiernae, adică prin cauzalitatea istoriei zilei de azi; sustenabilitatea marii Mafii istorice e probată prin pluri naționalizarea ei în timp: celebre sunt mafia albaneză, mafia ucraineană, cele despre care nu se mai scoate un cuvânt. Probabil au devenit oligarhi donatori ai Patriei, fără a se pune problema confiscărilor. Apoi, apare marea lor sustenabilitate într-o reziliență incontestabilă: Kosovo va penetra UE, iar Ucraina la fel, sau ambele și NATO. În aceste condiții cel puțin paradigma cinematografică trebuie schimbată: gata cu filme având ca personaje mafioți albanezi sau ucraineni prin capitalele europene sau pe Potomac. Chiar și filmele românești ar putea să ne arate gărzile domnitorilor (chiar dacă erau fanarioți…) formate din patrioți locali și nu din arnăuți, lefegii albanezi necruțători.
Deci, schimbând urgent paradigma în favoarea unei sustenabile reziliențe, pentru nostalgici putem rămâne la nașii spaghettini ascultând Vissi d ʹarte
sau Un bel di vedremo. Practopic antamăm păstrarea frumosului dând o reverență animată adică în raport cu anima.
Dar, pentru a încheia în spirit sărbătoresc, citez recenta inscripție presupus creștină dintr-un mall: „Vă urăm un Crăciun sustenabil”. Cu speranța că la anul va fi și rezilient.
