Un comentariu surprinzător

George Enescu (19 aug.1881- 4 mai 1955), precum bine se știe, a fost un mare muzician român. Nu îi voi face o nouă prezentare, despre marele violonist, pianist, dirijor, compozitor și profesor s-au scris nenumărate materiale. Dar, din păcate , subiectul gândurilor mele de astăzi se leagă de acest mare nume al culturii românești. De ce din păcate? s-ar putea întreba, pe bună dreptate cititorii.

Iată de ce: am citit, cu ceva timp în urmă, o știre care m-a mirat, dar m-a și lovit. Citez cotidianul Adevărul din 31 iulie 2022: «Soprana Angela Gheorghiu a explicat într-o postare publicată pe pagina sa de Facebook, motivul din spatele conflictului cu dirijorul Cristian Măcelaru, după ce l-a numit pe acesta „un laş şi un trădător” fiindcă a ales să cânte Rapsodia Română a lui George Enescu în faţa Turnului Eiffel.»

N-aș fi scris despre această afirmație dacă ea nu ar fi fost o premieră în viața mea de iubitoare și cunoscătoare a muzicii și a muzicienilor.

Sigur că m-a lovit. Nu făcusem eu o vizită de neuitat, în România, deși profesoară de chimie, cu elevii clasei mele de dirigenție la Muzeul Enescu? Nu făcusem cu ei o oră specială dedicată marelui compozitor, interpret, dirijor, aducând la școală pick-up-ul meu și dând exemple, în cadrul prezentării, cu înregistrări din muzica interpretată și compusă de el?

Ceea ce mă impresionase la marele Enescu au fost cele cinci postúri în care își manifesta creativitatea muzicală. A fost interpret ( pian, vioară), dar și profesor, dirijor și compozitor, iar aceste roluri sunt foarte diferite și, fiecare în parte, cere calități tehnice și umane deosebite.

Este o mare diferență între un instrumentist (categorie în care intră și interpreții vocali, al căror instrument este vocea) și un dirijor, de exemplu. Există încă, din păcate, o percepție – evident eronată – a unor muzicieni, cum că a fi dirijor ar fi mai ușor decât a fi instrumentist. Yehudi Menuhin explică amănunțit diferența intre cele două funcții într- un interviu dat în 1991, cu ocazia împlinirii a 75 de ani. Precum bine se știe, Menuhin a fost un mare violonist – și, ce coincidență, a fost chiar elevul lui Enescu! – iar la un moment dat a trecut la funcția de dirijor. El susține că, pentru a fi instrumentist, se cere o tehnică deosebită, dar responsabilitatea artistică se rezumă la propria lui persoană. Când a devenit dirijor, Menuhin a fost pus în fața studiului unei tehnici diferite: aceea de a interpreta muzica dată de toți instrumentiștii din orchestră, simultan, ca și când întreaga orchestră ar fi fost un singur instrument, susținând că acest rol nu este de loc  ușor de îndeplinit.

Și, dacă vorbim despre arta de a dirija, putem să ne amintim de marele Sergiu Celibidache. Acesta, când lucra cu intrumentiștii din orchestră, îi îndemna să se asculte unul pe celălalt, nu să urmărească dirijorul. O violonistă canadiană a avut privilegiul să concerteze în Europa sub bagheta lui Celibidache și a mărturisit recent într-o emisiune radiofonică că niciodată nu a a vut o experiență atât de emoționantă cum a fost cea cu Sergiu Celibidache, pe care o va ține minte toată viața.

Dacă ar fi să analizăm rolul intrumentistului – fie el vocal – arta lui, ca și a dirijorului,  este de a servi cât mai bine intenția compozitorului. Desigur, arta Angelei Gheorghiu a fost și este recunoscută pe toate scenele lumii. Fără îndoială că nu se pune la îndoială nici talentul ei, nici munca pe care o depune pentru a interpreta rolurile celebre din opere, nici succesul ei mondial. Și atunci, de ce, de unde vine acea afirmație cu totul nepotrivită pentru un muzician?

Celebra cântăreață italiană Cecilia Bartoli este iubită și apreciată în întreaga lume nu numai pentru felul unic în care interpretează muzica, dar și pentru munca ei asiduă de a descoperi și valorifica creațiile unor compozitori italieni necunoscuți încă de public.

Toți acești muzicieni pe care i-am numit mai sus sunt în slujba fie a muzicii pe care o interpretează, fie a celorlalți muzicieni, când îi dirijează, fie a elevilor, când îi învață muzică, fie a muzicii însăși, când o compun. N-am auzit niciodată afirmații ale unui muzician despre altul de genul celui citat mai sus.

Pe dirijorul Cristian Măcelaru l-am urmărit anul trecut în cadrul festivalului Enescu de anul trecut, e o cunoștință oarecum nouă pentru mine. În schimb, în Canada, unde mă aflu de peste patru decenii, la radio se transmit adesea rapsodiile lui Enescu, audiența le solicită și le ascultă cu plăcere. Și atunci, cum poate fi numit acest dirijor „laș și trădător” pentru faptul că a ales interpretarea Rapsodiei Române de Enescu în Franța, în aer liber? Sincer, nu înțeleg! Ba dimpotrivă, sunt absolut convinsă că publicul parizian a apreciat alegerea dirijorului, compoziția fiind accesibilă și foarte potrivită pentru un concert în aer liber.

Desigur, George Enescu are multe compoziții care au un alt nivel muzical, filosofic și interpretativ, dar alegerea cunoscutei și iubitei Rapsodii Române nu poate nici pe departe fi numită o „lașitate și o trădare” din partea dirijorului. Afirmația făcută de cunoscuta solistă m-a mirat și îndurerat profund, justificată printr-o neînțelegere managerială dintre cântăreață și dirijor.

Am scris despre acest incident pentru că, repet, m-a surprins neplăcut. Muzicienii sunt, în general, artiști generoși, care se apreciază și ajută reciproc, iar afișarea unei asemenea atitudini din partea unei cântărețe de talie internațională, de origină română, pătează reputația marilor muzicieni, aceea de a se dărui total artei pe care o servesc, colegilor de breaslă și de a transmite dragostea de muzică noilor generații.

Să trecem deci peste acest neplăcut incident și să iubim, în continuare, muzica și pe muzicienii care ne-o oferă.

Articol apărut inițial în rev. Vatra Veche 9 / 2022

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *