Ploua încontinuu de două zile. Ploua fără oprire. Potopuri, șuvoaie de lacrimi revărsate dintr-un plumb lichid deasupra capetelor aplecate. Vremea, ca și vremurile, ca și oamenii, începuse să funcționeze în extreme. O săptămână întreagă fusese căldicel, de-a dreptul cald vinerea, când Lena umblase prin oraș în tricou, blugi și balerini încălțați pe piciorul gol. Apoi, sâmbătă, a înghețat în pulovăr, geacă, fular și cizme. O vreme confuză în vremuri confuze.
”Confuz” fusese cuvântul de ordine pentru toată săptămâna aia.
De marți seara până miercuri rămăsese fără mobil. Îi făcuse figuri încă din iarna care tocmai trecuse, dar acum cedase de tot. Marți seara se dusese în mall, special pentru a ajunge la Vodafone. Apoi a trebuit să se ducă și la farmacie. La casa din stânga ei, o femeie suplă, înaltă, cu un păr negru sârmos, strâns la spate și ochelari cu ramă metalică, se uită la farmacistă cu o expresie acră care îi adună toată dezaprobarea în buzele strânse, reduse la o linie de dispreț și scârbă nedisimulată. E însoțită de un bărbat între două vârste, cu aer jovial, bonom. Vrea un produs naturist al cărui nume Lena nu-l înțelege. Farmacista îi spune că nu îl au. ”Dar de ce nu îl aveți?”, se răstește aspru femeia cu părul negru și vocea ei se lovește de geamul tejghelei și se întoarce către obrazul de piersică proaspătă al farmacistei. ”Nu există în depozit”, șoptește sfios cealaltă, o fată tânără, ușor intimidată de aerul de pedagog de școală nouă al brunetei cu păr sârmos și voce de șmirghel. ”Păi, de ce nu-l aveți? Ca să mă puneți pe mine pe drumuri când sunt bolnavă? Să faceți bine să-l comandați, că eu sunt foarte supărată acum că am bătut drumul degeaba.” ”Lasă că îți trece!”, intervine mucalit însoțitorul femeii cu păr negru și sârmos. Pe Lena o bufnește râsul. Face schimb de priviri complice cu cealaltă farmacistă, care o servea pe ea, și care rămăsese, la rându-i, cu ochii pe femeia cu păr sârmos.
Miercuri a ajuns din nou în mall, pe la prânz, de data asta doar la Vodafone, ca să predea mobilul stricat și să îl ia la schimb pe cel pus la dispoziție de companie pe perioada reparațiilor. Picotește pe scaunul din fața tejghelei, în timp ce băiatul care o chemase cu o zi în urmă scrie ceva, de zor, către cei din centrală, completează fișa de service, procesul verbal etc. E trezită cu violență din picoteală de niște țipete ascuțite. ”Este inadmisibil așa ceva! Nu mă interesează ce probleme aveți voi! Nu este posibil să îmi închideți telefonul în condițiile în care e plătit! Ție ți se pare normal așa ceva? Nu-mi spune tu mie să mă calmez! Îmi bag picioarele în el de Vodafone, că sunteți niște golani împuțiți!” ”Domnișoară, vă rog să vă calmați și să vă purtați civilizat.”, îi spune cu o față crispată și un ton pe măsură un băiat la vreo treizeci de ani, într-o cămașă albastră. Lena îl recunoaște, este cel care cu aproximativ cinci minute înainte venise să dea mâna cu angajatul care îi întocmește ei actele pentru repararea telefonului. Fetei cu țipetele ascuțite nu îi poate vedea fața. E așezată pe scaun, cu spatele la Lena, îmbrăcată într-un pulovăr cu imprimeu leopard și cu o căciuliță galben neon pe cap, de sub care ies dezordonat niște șuvițe platinate. Știut fiind că nimeni niciodată, în istoria eventualelor posibile calmări, nu s-a calmat atunci când i s-a spus să se calmeze, nici fata cu țipete ascuțite, pulovăr cu imprimeu leopard și căciuliță galben neon de sub care ieșeau șuvițe platinate nu s-a calmat. Și nu numai că nu s-a calmat, dar s-a enervat atât de tare, încât a ars o palmă în standul la care se afla de a trezit tot magazinul. Într-un final, băiatul cu cămașa albastră, care părea că se înroșise ușor la față, a fost nevoit să-i dea dreptate. Aparent, fusese greșeala celor de la Vodafone. Surprinzător, nu?
După episodul de la magazinul Vodafone din mall, Lena a ajuns în cabinetul ei. Psihologia rămânea pasiunea vieții ei, dar acum ar fi avut nevoie ea însăși de un psiholog. Zilele astea fără sfârșit, de durere rostogolită dintr-o parte în cealaltă, printre alergături administrative, o epuizau.
Seara a plecat la 21:30 din cabinet. A ajuns acasă pe la vreo 22:30. Ținând cont de faptul că, în condițiile unei zile arhiaglomerate și alergate, avusese deosebita inspirație să mănânce doar o pungă de Doritos și niște pufuleți, în noaptea aia a stat trează și a făcut eforturi să supraviețuiască crizei de ulcer, în timp ce își blestema propria imbecilitate. Asta după ce nici ziua de marți nu fusese cu mult mai fericită. Unul din cele trei ceasuri rele se consumaseră cu un control care nu găsise nimic în neregulă, dar îi mâncase din energia și timpul care și așa nu-i prisoseau în ultima perioadă. Toată povestea se petrecuse din cauza unei vecine la o vârstă considerată înduioșătoare tocmai pentru că se presupune că ar trebui să nu fie caracterizată de asemenea preocupări. Lena a încercat să înțeleagă de ce o fată de douăzeci și ceva de ani ar face așa ceva și s-a pomenit din nou în fața aceleiași mirări nătângi cu care privea lumea uneori. Nu pricepea și pace nevoia oamenilor de a face răul doar de dragul de a face răul.
Potrivit succesiunii firești a zilelor săptămânii, după miercuri a urmat ziua de joi când, în timp ce încă agoniza după ziua și noaptea trecute, și-a mai luat câteva șuturi bine plasate, din diferite direcții. Prima ei reacție a fost să se enerveze. Așa că s-a enervat. După care s-a enervat pe ea însăși că s-a enervat. Își propunea zilnic să nu mai acorde importanță lucrurilor nesemnificative, să nu mai lase oamenii cu nevoi conflictuale în spațiul ei personal. Apoi se trezea dintr-odată că, din te miri ce, lăsa câte o portiță deschisă. Și toate rahaturile, și toți scandalagii aveau un talent deosebit să se strecoare înăuntru când nu se uita nimeni.
Astfel, rostogolindu-se bolovănos peste zilele lucrătoare, ajunsese la weekendul cu ploaie.
În care circulase cu taxiul și la dus și la întors.
În care, la dus, mersese cu taximetristul sărit bine de patruzeci de ani, cu stofă de șmecheraș simpatic, care le arăta el tuturor cine este, nu lăsa nimic neplătit, nimic nepus la punct, nu era el omul pe care ”să-l facă alții”.
În care, la întors, a avut parte de taximetristul la vreo treizeci-patruzeci de ani, cu un aer prietenos-împăciuitor, care înțelesese că nu săritul la beregata celuilalt este soluția și care abordase o filosofie de viață în care încerca să se bucure de ea și să nu îi lase pe alții să îi știrbească această bucurie. Iar între ei, se întinsese ca o pată de cerneală, întunecată, durerea. Suferința. Așa cum până în urmă cu trei luni nu știuse că există.
Lena era psiholog. Era un om care fusese pus, în repetate rânduri, față în față cu suferința. În tinerețe, făcuse stagii la facultatea de medicină, în spitale. Se întâlnise cu suferința fizică înainte de a se ocupa de cealaltă. Și se tot gândise de atunci cât de înspăimântați sunt oamenii de suferința fizică. Într-o mare măsură, înțelegea această frică. Cu asta se ocupa. Asta făcea din ea psihologul bun care era: faptul că empatiza. Se născuse cu acest blestem, să simtă extrem de acut orice durere a fiecărei ființe cu care interacționa. În primul ei an de cabinet, avusese un pacient despre care habar n-avea dacă venea la ea pentru că îl ajuta ca psiholog sau pentru că îi făcea curte. Amesteca lucrurile într-un asemenea hal și cârcotea la orice ar fi făcut ea în ambele ipostaze, astfel încât devenise imposibil să-l mai gestioneze și nici până în ziua aceasta nu reușise să înțeleagă ce a vrut de la ea. Cert este că i-a spus, la un moment dat, că nu ar trebui să se implice chiar atât de tare la fiecare pacient, pentru că, în felul ăsta, va sfârși prin a o lua razna. Acum, dacă se gândea că Cioran zicea că cea mai mare insultă pe care putea s-o aducă unui om ar fi fost să-i spună că e normal, până la urmă, parcă era mai bine razna, așa ca ea, decât într-o nepăsare și într-un pragmatism lipsit de orice poezie și umbră de metafizică, așa cum era băiatul ăla. Și, oricum, el nu citea Cioran.
Cam tot în aceeași perioadă, avusese un pacient, profesor la catedra de psihologie din cadrul Facultății de Medicină Generală. Omul avea o formă bizară de fobie pentru cabinetele altora, drept urmare, Lena se ducea la el acasă și făcea terapie ”la domiciliu”. Era o probă de forță care dura ore întregi, pentru că profesorul ieșea pe balcon, fuma, își bea cafeaua, inspira, expira, încerca să-și gestioneze singur atacurile de panică și, de abia într-un final, scotea trei vorbe chinuite de care rămânea atârnată încă o ședință, și încă una, și încă una… La un moment dat, impresionat de răbdarea ei și de felul în care ea aborda ședințele de terapie, i-a propus să facă o lucrare de doctorat, sub îndrumarea lui, în psihologia pacientului. Ea era încă la vârsta orgoliilor și gărgăunilor și a refuzat, pentru că subiectul i s-a părut redundant și era convinsă că n-ar fi fost o lucrare demnă de ceea ce ar fi visat ea pentru un eventual doctorat. Inutil de spus că nu și-a mai dat nici un doctorat în nimic. În tembelisme și orgolii poate ar fi reușit să facă unul, dacă s-ar fi putut…
Așadar, era psiholog și avea o mare înțelegere pentru durere și suferință. Și, până atunci, crezuse că știe ce înseamnă. Pentru că se lovise de atâtea ori de ele. Și de moarte. Și de spaima omului pus în fața lor.
Își amintea de liturghiile la care mergea în copilărie și tinerețe, pe vremea când încă mai spera că ar fi putut fi o bună creștină, în ciuda faptului că erau atâtea lucruri care o scoteau din minți la tot ceea ce reușiseră oamenii să mutileze din învățătura lui Iisus. ”Sfârșit creștinesc vieții noastre, fără durere, neînfruntat, în pace și răspuns bun la înfricoșata judecată a lui Hristos să cerem. Dă doamne!”, se spunea la un moment dat, nu mai ținea minte exact când, în timpul slujbei. Nu îi mai era foarte clar acum ce însemna ”creștinesc” și înfricoșata judecată a lui Hristos”, dar știa că undeva, dincolo de dogme și de religii, dincolo de ideologii și credințe, în fața Misterului Absolut, în fața Unului, Divinului, vom da cu toții, cândva, socoteală. Ba uneori, chiar și mai devreme. Karma, Dumnezeu, Absolutul, Necunoscutul, Unicul, în marea sa putere abstractizantă, avea totuși o teribilă ironie, un dezarmant simț al umorului. Poate că asta este ceea ce ne unește cu El, ”chipul și asemănarea lui”: umorul. Singurul lucru care ne ajută cu adevărat să supraviețuim. Așadar, El, în nesfârșita-i mărinimie și uriașul umor, ne face să dăm socoteală încă înainte de a ne înfățișa la ”înfricoșătoarea judecată”. A lui Hristos, pentru creștini, a Divinului, oricare ar fi el, pentru toți deopotrivă.
În tot cazul, ținuse minte pasajul ăsta, în mod deosebit, pentru că pe mama ei o mișca foarte tare. Atunci când a văzut-o la terapie intensivă, agitată și încercând să-și smulgă perfuziile din brațe, i-a venit în minte ”fără durere”. Și de atunci, întotdeauna l-a asociat cu durerea fizică. Ea însăși avusese câteva momente în care privise moartea în față și simțise cum i se desprinde carnea de pe oase. Că așa arată durerea fizică în cele mai cumplite forme ale ei. Văzuse oameni apropiați și pacienți în practicile prin spitale, cu pupilele dilatate de frică dinaintea durerii, zvârcolindu-se în prezența ei. A văzut și a înțeles cât de mici sunt și cât de puțin înseamnă creaturile Domnului. De fiecare dată când era pusă în fața absurdului vieții, a perisabilității ei, se gândea cât de superficiali și de caraghioși pot fi oamenii. Îi veneau în minte nenumărați alți oameni, cum erau cei pe care îi întâlnise în săptămâna aia – dar și alții ca ei – , oameni care își desfășoară orgoliile prin magazine, la volan, pe stradă, pretutindeni, oameni care nu reușesc să priceapă că nu sunt decât un mănunchi de viscere și umori la dispoziția sorții, împachetate în iluzia eternității. Pe care le alimentează cu vanități și nevricale. În urmă cu niște ani, o foarte dragă prietenă, recuperaționist, o rugase să facă terapie cu o pacientă imobilizată la pat de aproximativ un an. Era o fată în jur de douăzeci și cinci de ani. Prietena recuperaționist, împreună cu alți medici, făceau eforturi disperate pentru recuperare, măcar cât pentru a o pune într-un scaun cu rotile.
Cu un an în urmă, fata se ducea la serviciu împreună cu o prietenă. Ca în fiecare dimineață, au traversat prin același loc, pe aceeași trecere de pietoni. Numai că, în ziua aceea, în dreptul trecerii, era parcată o mașină. Șoferul camionului care venea în viteză, din spatele mașinii parcate, nu le-a văzut. Nici măcar nu a încercat să frâneze. Prietena fetei a rămas întinsă pe șosea și nu s-a mai putut face nimic pentru ea. Cea care avea să ajungă pacienta Lenei a fost transportată la spital, unde a stat în comă luni de zile. După ce s-a trezit, a rămas imobilizată la pat, paralizată pe jumătate de corp. Putea să-și miște capul și o mână și articula cu dificultate cuvintele. Mama ei se internase odată cu ea de când se produsese accidentul.
Pe când se întorcea de la spital, înapoi, către propriul cabinet, pe jos, pentru că simțea nevoia să-și limpezească gândurile și să se bucure de soarele de afară, după tot ceea ce văzuse în spital, cufundată în gânduri, Lena traversase mecanic și neatent pe verde. Din spatele ei, de pe artera principală, a făcut stânga în trombă un jeep care nu văzut-o decât în ultima secundă. A oprit fix la câțiva milimetri de coapsa ei. Lena a încremenit, cu pupilele mărite și respirația sacadată, privind fix în ochii șoferului care-și cerea scuze. ”Fix cam atâta însemnăm în economia universului”, se gândi, în timp ce se vedea cu ochii minții în locul fetei de pe patul de spital, incapabilă să se miște, să articuleze vreun sunet. ”If tomorrow never comes…”
Acum, când își amintea de toate acestea, se gândea ce creaturi ciudate suntem noi, oamenii. Cum continuăm să fim înspăimântați de moarte și de suferință și de tot ceea ce nu înțelegem. Da, suferința fizică poate fi cumplită. Durerea poate declanșa lucruri înfiorătoare în noi. La fel și neacceptarea. Și, dincolo de toate, există o altă formă de suferință pe care o ignorăm. Și o bagatelizăm. Pentru că o asociem cu bătrânețea. Sau cu slăbiciunea. De parcă slăbiciunea e numai pentru ăia mai slabi de înger. Asta, de altfel, se pare că e o mentalitate căreia ar trebui să i se acorde exclusivitate pe meleagurile dâmbovițene. De la ”Miorița” încoace, bântuiți de stigmatul fatalismului, trebuie să demonstrăm și să ne demonstrăm că avem vână. Doar că am sfârșit prin a ne război continuu, cam dezlânat și de cele mai multe ori cu cine nu trebuie. În tot procesul ăsta de exorcizare și de ieșire de sub zodia ”Mioriței”, se pare că am reușit să transformăm până și gândirea pozitivă într-un soi de isterie veselă. De la ceea ce e posibil să fie doar un clișeu – dar ce altceva sunt toate mecanismele noastre de adaptare dacă nu clișee? -, așadar, de la a încerca să ne bucurăm de viață acolo și atunci când se poate, ajungem la un mers în pasul ștrengarului printre râpe, cu mâinile în buzunar și cu negarea realității, cu aceeași indisolubilă nevoie de a da buzna peste nervii celuilalt doar pentru satisfacția păguboasă de a-i face în sîc.
În ultima perioadă, prin cercurile științifice prin care se învârtea Lena, dar și prin societate, în general, începuse să se discute despre depresie. Era un pionierat stângaci și depresia părea să fie singura boală a sufletului pe care societatea o accepta cât de cât.
Pentru că se simt amenințați, oamenii aleg să ignore aproape orice altă afecțiune psihiatrică sau vorbesc în șoaptă despre ea. Ca și moartea, e ceva ce lor nu li se poate întâmpla niciodată. Sunt boli care există numai la ceilalți.
O boală a memoriei e o moarte în viață. E o nouă formă de reprezentare a iadului de care nimeni nu vrea să audă. Asta deși toată lumea are sau a avut pe cineva care a suferit de așa ceva. Psihologii și psihiatrii noștri, în marea și copleșitoarea lor majoritate, sunt ușor depășiți de fenomen. În România exista un centru pentru bolnavii de Alzheimer, preponderent pe internet. Și care se ocupa în special cu sfaturi. Ai fi zis că nu este nevoie de mai mult, deși, cu tot cu sfaturi, nimeni, niciodată nu te pregătește pentru ceea ce va urma. Azheimer-ul, în România, rămâne o pată întunecată pe harta suferinței, încă neexplorată. Medical, singura soluție este terapia medicamentoasă. Nu se cunoaște nici o altă formă de terapie în afara ei. Scuza psihiatrilor este ”ce să-i facem, biologia…” Deși biologia nu explică totul. Cu multe sute de ani în urmă, în secolul XII, Maimonide revoluționa medicina afirmând că trupul și spiritul formează un întreg și era de părere că nu poți trata bolile trupului fără să tratezi și sufletul. În secolul XXI, nouă secole mai târziu, medicina modernă încearcă să trateze o boală a sufletului ținând cont numai de trup.
Se estimează că un procent de 25-40% din populația globului, trecută de 85 de ani, suferă de această afecțiune. Este posibil ca procentul să fie chiar mai mare, dat fiind că nu toți sunt diagnosticați. Și totuși, nimeni nu pare îngrijorat. Deși nimic nu pare mai răvășitor decât să pierzi toate reperele existenței tale, să nu poți spune unde și ce te doare, să-i pierzi mai definitiv decât dacă ai muri pe cei pe care i-ai iubit cândva, să te uiți la ei și să nu știi că sunt acolo, dar totuși să le simți lipsa. Să fii un mort în viață, umbra a tot ceea ce ai fost tu vreodată. Nici pentru cei din jur nu este mai ușor să asiste la dezintegrarea unui om care, biologic, este încă viu, la întoarcerea pe dos a tot ceea ce ai cunoscut cândva. Lena participase la discuții în care pe oameni îi interesa etiopatogenia bolii și cum ar fi putut fi prevenită. Medical, Lena se îndoia sincer că ar fi putut exista vreodată o medicație care să prevină, atâta timp cât cauzele nu erau clare. Mai ales că se îndoia că ele sunt strict biologice. De altfel, era greu de explicat de ce oameni care nu suferiseră de nici un fel de boli, care avuseseră o sănătate de invidiat, o făceau, în timp ce oameni care duceau chiar și până la vârste înaintate diferite afecțiuni, nu.
În tinerețea ei, pe vremea când încă se mai străduia să fie o bună creștină, Lena cunoscuse un preot care îi marcase existența și îi dăduse o anume perspectivă asupra vieții. Nu semăna cu nici unul dintre preoții pe care îi cunoscuse până atunci și nici nu mai întâlnise altul ca el de atunci încoace, astfel că tot ceea ce ar fi putut să fie creștinismul pentru ea și nu a mai fost apoi s-a rezumat la puținii ani în care fusese în preajma părintelui Serioja. Figura lui rămânea, de departe, printre cele mai frumoase din câte întâlnise. Înalt, subțire, cu un păr blond a cărui albire aducea mai degrabă a aură decât a bătrânețe, cu ochii de un albastru senin ca cerul dimineților de aprilie, purta cu el o lumină care nu l-a părăsit până la moarte. În ochi, în zâmbet, în toată ființa lui. Originar din Basarabia, trecut prin temnițele comuniste, unde îndurase multe, povestea cum îl duceau în celulă cu spatele plin de dâre de sânge de la bătăi. Cu toate acestea, nimeni nu auzise vreodată de la el nici măcar un singur cuvânt greu la adresa torționarilor lui. Ba mai mult, atunci când Lena, cuprinsă de freamătul libertății și al revoluției, în perioada Pieței Universității, din iunie 1990, era furibundă împotriva comuniștilor și a urmașilor lor, a temperat-o spunându-i că niciodată o formă de cruzime nu va putea înlătura o alta. Nu într-un sens adânc, în orice caz. Altminteri, era cel mai curajos și mai neînfricat om din câți îi scosese viața în cale. Condamna păcatul fără ezitare și nimic nu l-ar fi putut face să nu spună adevărul, dar nu condamna omul. Fin cunoscător al naturii umane, absolvent de Litere și Filosofie, pe lângă Teologie, cititor pasionat, îndrăgostit de Dostoievski, cel mai puțin dogmatic dintre preoții pe care i-a întâlnit Lena vreodată și cu cea mai mare iubire de oameni, în același timp, cu un simț al umorului și o ușoară ghidușie care răzbăteau dincolo de suferințele prin care trecuse, rămânea o figură emblematică în memoria afectivă a Lenei. În iarna lui 1990, când a murit, Părintele Serioja avea 85 de ani și suferea deja de mulți ani de diabet, ceea ce producea și foarte multe probleme de dinamică vasculară care generează, în multe cazuri, accidente ischemice cu afectare cerebrală. Totuși, în ciuda acestora, a rămas cu aceeași minte limpede. Întâmplarea a făcut ca Lena să-l vadă chiar cu o seară înainte să moară, pentru că avea să-i spună ceva ce ei i se părea foarte important atunci. El era întins pe pat, stins, sfârșit, dar perfect lucid, împăcat și fără să fi pierdut lumina aceea pe care o purtase toată viața. Era ca o lumânare care se stinge blând, fără convulsii. A binecuvântat-o, iar ea l-a lăsat fără să știe că era ultima dată când avea să-l mai vadă. A doua zi a murit.
Lena avea să se gândească la el acum, cu zeci de ani mai târziu, împleticită și înspăimântată de tenebrele în care tatăl ei îți ducea anii. Îl privea neputincioasă cum se sfârșește înainte de a nu mai fi și se gândea la ”înfricoșata judecată”. Se gândea că, dacă ar fi să poată alege cum o să moară, ar alege să moară ca Părintele Serioja. Nu credea că avea vreo importanță sau vreo legătură cu creștinismul sau cu o anume religie, în sine. De altfel, religiile, credințele sunt o treabă foarte volatilă și relativă. Este triumful tradiției asupra rațiunii. Fiecare își clamează propriul adevăr și propriile convingeri, dar nimeni nu poate demonstra pe cale rațională că adevărul său este cel adevărat. Acesta rămâne învăluit de neguri, dincolo de pretențiile noastre copilărești și absurde, departe de statui, cărți și icoane, dincolo de cerul din care ne privește cu tandră cruzime și umor. Și totuși, înspăimântați și umili, murmurăm ”Sfârșit bun vieții noastre, fără durere, neînfruntat, în pace și răspuns bun la Înfricoșata Judecată să cerem. Dă Doamne!”
Dar de ce e înfricoșată judecata? Nu cumva fiindcă noi suntem înfricoșați sau înfricoșători?
