Traducere de Ovio Olaru
Colecția „Anansi. World Fiction”, Editura Pandora M
„Karolina Ramqvist îmbină cu pricepere o poveste despre supraviețuire cu meditația despre feminitate… Femeia-urs este și un studiu atent asupra vieții de scriitoare.” Publishers Weekly
În anii 1540, tânăra aristocrată Marguerite de la Rocque se alătură unei expediții franceze de colonizare a Lumii Noi. Călătoria e lungă și grea, iar Marguerite este bănuită că ar avea o legătură cu un tânăr membru al echipajului și e pedepsită: abandonată pe o insulă pustie din Atlanticul de Nord, înfruntă vitregia naturii și supraviețuiește. Aproape cinci secole mai târziu, o tânără scriitoare află de supraviețuirea eroinei și îi abordează povestea așa cum a învățat: scriind, înșirând faptele pe hârtie și încercând să-și înțeleagă protagonista. Viața tinerei scriitoare se împletește cu destinul Margueritei, care se transformă din figură istorică în personaj ficțional. Scris în ritmul întrebărilor care frământă neîncetat mintea naratoarei, Femeia-urs este o meditație despre feminitate și supraviețuire a lui Marguerite, dar și a scriitoarei care-i cercetează și-i spune povestea.
„Imaginea acută a unei experiențe fizice intime, combinată cu evocarea circumstanțelor neliniștitoare în care evoluează dublul personaj, creează o poveste tensionată, cu interludii surprinzătoare, cu efecte de durată.” Siri Hustvedt
„Poveștile inspirate de viața femeilor trebuie adeseori să fie salvate de la periferia istoriei, așa cum se întâmplă și cu protagonista ce animă aventura din romanul introspectiv al Karolinei Ramqvist.” Forward Reviews
„O carte despre scrierea unei cărți, care combină elemente de autoficțiune, o muncă de detectiv literar și povești de aventuri, Femeia-urs este o meditație asupra valorii și pericolelor scrierii istoriei, mai ales a istoriei femeilor.” Los Angeles Review of Books
Karolina Ramqvist (n. 1976) este una dintre cele mai influente scriitoare suedeze ale generației sale. A scris cinci romane, dintre care Flickvännen (Iubita), adaptat și pentru scenă, este debutul ei în lumea literară. În 2012 publică Alltings början (Începutul), roman care a adus-o pe tânăra scriitoare în atenția cititorilor prin tematica dificilă pe care o abordează și în care cititorul găsește marile întrebări ale contemporaneității: sexualitatea, viața transformată în obiect comercial, izolarea. În 2014 scrie scenariul pentru Cupcake, scurtmetraj recompensat cu două premii importante în lumea cinematografiei. Un an mai târziu publică Den vita staden (Orașul alb), roman apreciat de critici, câștigător al Premiului literar Per Olov Enquist, urmat, în 2019, de Femeia-urs, bine primit de public și tradus în mai multe limbi. Ultima ei carte, Bröd och mjölk (Pâine și lapte), inspirată din propria copilărie, a apărut în primăvara anului 2022.
FRAGMENT:
Se prezisese că vara va veni devreme și va fi neobișnuit de caldă. Când nu am mai suportat să stăm în oraș, am ieșit cu copiii cei mici și am venit aici. La ultima stație, câmpia se deschidea larg în fața noastră, cerul era senin, caii pășteau pe pășune, iar în șanțul de la marginea ei era parcat un tractor vechi, ruginit. Am coborât și am început să ne plimbăm în soare. Mi‐am dat jos geaca și le‐am dat jos și pe ale lor, ei își cărau rucsacurile în spate, și abia când s‐o cotim pe drumul neasfaltat spre cabana noastră de vară mi‐am dat seama brusc că e prima dată când veneam aici pe jos. Erau puțin în urma mea, îi auzeam vorbind despre pădurea care se întindea de ambele părți ale drumului, despre care latură era cea mai frumoasă și mai de basm. Latura de nord se afla în întuneric, cu pământul afundat și mlăștinos în jurul rădăcinilor plopilor și molizilor, dar la sud copacii erau mai rari, cu mușchi moale și stufos între ei și o lumină care cădea atât de frumos.
Era aproape de neconceput pentru mine că erau deja suficient de mari încât să meargă singuri tot drumul și că nici măcar nu mă gândeam la asta, ci o luam ca pe ceva de la sine înțeles. În șanț creșteau urzici și barba‐caprei, câțiva fluturi‐lămâiță ne zburau înainte și, pe măsură ce ne apropiam de terenul nostru, am zărit mărul bătrân și sălbăticit de acolo, cu ramurile lui noduroase și cenușii întinse în toate direcțiile. Pe peticul de iarbă dintre pom și drum începuse să înflorească trifoiul roșu și sus, pe muntele din spatele casei, pinii se întindeau către cer. Ca un scut, m‐am gândit.
Copiii au alergat ultima porțiune a drumului spre casă și i‐am lăsat să scoată singuri cheia din ascunzătoarea ei, să deschidă și să ne ducă lucrurile înăuntru, în timp ce eu am pus apa la fiert și am scos mobilierul de grădină și grătarul afară. Lângă peretele casei înflorise floarea‐soarelui pe care o semănasem și pe verandă era cald de la soarele care răsărise și bătea prin ferestre. Am pus mâncarea în frigider, am măturat și aerisit, apoi mi‐am despachetat lucrurile; mi‐am înșirat cărțile pe care le adusesem pe masa de pe verandă, mi‐am așezat laptopul lângă ele și mi‐am scos scaunul care mă aștepta să mă așez pe el.
Nu mi‐a fost niciodată foarte comod să stau cu copiii atât de mult timp, și mai ales nu aici, fiindcă singurătatea pare să fie întotdeauna mult mai acută aici decât în oraș, dar după ce ne‐am instalat și ei au reconstituit orânduiala de acasă, cu iPadurile și cărțile lor, și după ce au regăsit toate lucrurile pe care le lăsaseră aici de vara trecută, mi‐am dat seama că ceva era diferit. Nu m‐am neliniștit, nu m‐am temut că munca mă va înghiți cu totul și că voi sta neîncetat la laptop evitând să‐i ascult sau să‐i ajut cu diferite lucruri cu care aveau nevoie de ajutor doar fiindcă nu voiam să fac altceva decât să scriu. Pentru că nimic din ceea ce se întâmpla între noi sau în mine nu conta atâta timp cât exista textul.
***
Le prăjeam crochete de pește și, după ce mâncau, spălam vasele și adunam din bucătărie, apoi stăteam, citeam și scriam, iar din când în când priveam în jos peste drum și parcela noastră, mi se părea că totul era nou și diferit, dar nu într‐un mod înfiorător. Dimpotrivă, era ceva deosebit de plăcut în toate astea. Iasomia crescuse, ca de obicei, înaltă și deasă ca un perete acoperind veranda, cu un covor de ramuri întrepătrunse și lăstari proaspeți și verzi ivindu‐se printre frunze. Mirosul ei se simțea pretutindeni, iar din jgheabul de sub acoperiș intrau și ieșeau în zbor rândunelele care își făceau cuib acolo în fiecare an. Sunetul unei ciocănitoare stinghere sus într‐un copac răsuna prin împrejurimi. Suna ca o creangă de copac care scârțâia. Am ieșit pe terasă să încerc să o văd și, stând acolo și privind în jur, faptul că se descurcase atât de bine pe insulă nu mi se mai părea la fel de incredibil ca înainte. Ceea ce se afla în jurul ei era în continuare amenințător, dar era viață, o viață la fel ca cea din jurul meu, indiferentă de prezența mea, indiferentă de noi, cei din cabană, și de ce ne păștea în viitor. Chiar și atunci când totul se schimbă, ceva rămâne. Poate ciocănitoarea și pinii, poate doar lutul din pământ și muntele din spatele nostru, lumina care apărea și dispărea de pe cer, dar o parte din toate astea ar rămâne.
M‐am apucat din nou de treabă și am dat clic până am terminat cartea lui Thevet și am ajuns la registrul care se află acolo, peste care nu m‐am uitat de mult, lista lui de „curiozități“ de pe diferite continente și la ce pagină în carte se puteau găsi: un bivol descris ca un monstru, o girafă ținută de băștinași în căpăstru, un grup de femei sălbatice care i‐au tăiat unui bărbat un picior și l‐au spân‐ zurat de un copac, un rechin cu dinți ca niște pumnale și cu blană, un vulcan în mijlocul junglei și un banc de pești care zboară deschizându‐și aripioarele deasupra apei. Soarele de la miezul nopții, aurora boreală, un pom de fructe de pâine.
Dintr‐odată mi‐a devenit limpede că ceea ce voia să descrie Thevet era lumea întreagă — nu doar o singură femeie. Bănuisem asta tot timpul, dar în acel moment, sensul acelei păreri s‐a schimbat. André Thevet a descris tot ce se întâmplase, indiferent de persoana lui sau de oricine altcineva.
În acel moment, lumea care o înconjura mi‐a apărut într‐o lumină nouă. Înainte păruse atât de abstractă. Sau, mai degrabă, nu văzusem. Parcă fusesem orbită, parcă ea și persoana ei m‐ar fi tras atât de aproape, încât nu puteam observa toate lucrurile care o înconjurau, ci doar cele care constituiau un pericol. Acum am văzut dintr‐odată tot ce a ajutat‐o să supraviețuiască acolo. Am auzit păsările și copacii, am văzut pădurea, și estuarul, și marea goală și deschisă la orizont, am văzut nuanțele schimbătoare ale stâncilor și am simțit aerul proaspăt în nări. Știam că de‐acum nu mai pot evita evenimentul pe care mi‐aș fi dorit să nu trebuiască să‐l povestesc.
