„Începem o altă istorie mai puțin veselă decât cea de până ieri; râsul și gluma nu ne vor mai putea sluji de mângâiere ca altădată”, îi scrie Caragiale, din exil, prietenului Petre Missir. Și adaugă celebrele cuvinte: „Copiii noștri vor avea poate de ce să plângă, noi am râs destul”. Se referea doar la lumea românească a anului 1907 și își exprima speranța de a fi profet mincinos. Or, viitorul deloc îndepărtat avea să-i adeverească vorbele, și nu numai pentru spațiul românesc.
Cartea lui Ismail Kadare, Înfruntare la nivel înalt. Misterul convorbirii telefonice Stalin – Pasternak apărută recent la Humanitas fiction mi-a amintit izbitor de Temă și variațiuni de Caragiale, dar cu timbrul istoric, cu vocea timpului schimbată: în locul râsului, teroarea, în locul veseliei, plânsul pe care îl anticipase autorul schiței. Ceea ce în Belle Époque era comic devine tragic în Interbelic, în Moscova anului 1934.
Tema, așadar, este la Kadare cea a unei scurte convorbiri telefonice, de 3 minute și ceva, între Stalin și Pasternak, iar variațiunile, 12 la număr, plus un epilog, caută adevărul. S-ar fi putut numi Variațiuni pe o temă de Stalin sau Temă de Stalin cu variațiuni. Nu este un roman, este mai degrabă o anchetă istorică, jurnalistică, dar scrisă de un romancier, cu toate mijloacele acestuia: imaginație, analiză psihologică, reconstituiri, nuanțe. Personajele sunt trei: două mereu constante, Stalin și Pasternak, iar al treilea personaj, naratorul, variabil: Anna Ahmatova, Nadejda Mandelștam, Isaiah Berlin, Olga Ivinskaia (iubita lui Pasternak) și Zinaida Nikolaevna (soția), revoluționarul bolșevic Buharin ș.a. Mai există un personaj, Osip Mandelștam, dar el este unul indirect, victima lui Stalin și apoi sursa eternelor remușcări ale laureatului Nobel din 1958, Boris Pasternak. În cazul lui, motivația acordării premiului Nobel este: „pentru deosebită măiestrie atinsă în poezia lirică contemporană, precum și în domeniul marilor tradiții epice rusești”.
Kadare îi privește însă măiestria omenească și nu e tocmai sigur de ea, deși nici nu i-o contestă. Din motive nu numai general-umane, ci și strict personale (are și el o convorbire telefonică cu Enver Hodja – în albaneză Hoxha – și e și el prezent, în așteptare, pe listele Nobelului), Isma
il Kadare vrea să afle adevărul, să îl justifice pe Pasternak sau să îi deplângă lașitatea. Cu acribie, reia povestea de nenumărate ori, despică firul de păr în 12, deși, până la urmă nu știm nimic precis. Unii ajung să pună la îndoială chiar faptul că această convorbire a avut loc și nimeni, mai ales, nu știe cum a fost și ce efect a avut, întrucât, în mod bizar, nu se poate afla când a ieșit Mandelștam din închisoare. Știm doar că a murit în 1938 într-un lagăr de muncă, în timp ce Pasternak se mutase dintr-o locuință colectivă moscovită într-o vilă (dacea) primită de la aceiași oameni, în fond, care îl condamnaseră pe colegul lui de generație și de poezie.
Cartea te hipnotizează. Miza ei îmi pare a fi aceea de a arăta cât de greu e să descâlcești faptele istorice, cât de alunecos e totul și cât de relativ. Aici este atuul cel mai important al cărții, dar și capcana ei. Fiindcă în unele versiuni Stalin, un tiran sinistru, apare prezentat mai nobil decât Pasternak, el este cel care dă lecții despre solidaritate și îl face pe scriitor să creadă că dacă ar fi fost mai tranșant l-ar fi putut salva pe Osip Mandelștam. Or, spre a-l cita pe Matei Călinescu, din Amintiri în dialog, în asemenea vremuri lucrurile sunt clare: bunii și răii („Oameni care făceau binele” și „oameni care făceau răul”) nu se confundă, îi știe toată lumea. La Kadare nu e așa.
Însă el nu impune nimănui o viziune sau alta. În fond este ca un proces în care Pasternak e acuzatul, Ismail Kadare e și procuror, și avocatul apărării, și judecător, martori sunt cei 12, iar cititorii sunt publicul din sala de judecată și totodată jurații, fiecare cu opinia lui. Verdictul e rezervat: aparține fiecăruia dintre noi.
