(pentru că mai nou toate trebuie să fie sustenabile) războiului nu numai că nu e ceva inedit, dimpotrivă, confirmă adevăruri clasice romane. În primul rând pe cel conform căruia „multora războiul le este sursă de câștig” (multis utile bellum), desigur celor puternici, erijați lideri într-o alianță; să nu ne amăgim spre a nu ne exprima ulterior dezamăgirea, dacă ni se dă voie: formula aparent cinică „cutare (România și nu numai…) va primi de la… aliatul puternic…”, sau invers „… va da României… Uniunii Europene…” ascunde elegant un principiu clasic al echilibrului: do ut des, îți dau ca să îmi dai. Ca atare corect și lucid e „… va cumpăra de la…” dar și reversul „… va vinde …” desigur la prețul stabilit de in pretio esse, cum spune Plinius, adică de vânzare bună.
Mai apoi să nu omitem că esența războaielor sunt tocmai banii, din totdeauna, iar nu frumoasa Elena. Cum corect constata Cicero: „banii nenumărați asigură vigoarea războiului”; la aceasta să adăugăm și elementul irațional adică ura care încrâncenează mai mult conflictele armate; în acest caz un rol esențial îl joacă propaganda. Nu e cazul romanilor civilizatori, de această dată. Nu întâmplător Adolf Hitler a înființat un minister al propagandei, eficient până la un punct, în interiorul Țării.
Problema juridicului este de asemenea fals pusă în condițiile conflictelor armate internaționale: se reproșează atacatorului (desigur nu tuturor…) că a încălcat convențiile internaționale; numai că acele înțelegeri, oricât de scrise, parafate și semnate, țin de regimul păcii, or, știm de la Roma că „legile din timp de pace nu mai sunt respectate în războaie”. În aceste condiții nu îi pot fi imputate militarului faptele de pe câmpul de luptă chiar dacă acesta devine unul urban (regretabil); legionarii romani întorși din război treceau pe sub arcul de triumf nu pentru a se făli ci ca parte din ritualul de purificare și implicit ștergere a mizeriilor din lupte. Tocmai de aceea principiul roman juridic era „singura lege a militarului pe câmpul de luptă este propria lui faptă”; ca atare el rămânea în continuare miles legalis, ne place sau nu. Altminteri ce s-ar face învingătorii dacă post bellum ar suprasolicita tribunalele militare? ar rămâne sine armis. De subliniat că problema „datului” și „primitului” e identică și în cazul armamentului; e clar că rachetele sunt pe bani… buni și nu cadouri, cu mențiunea că romanii își înarmau provinciile (impozitate, e drept) de la bugetul Statului; nu înseamnă că n-ar fi existat și atunci profitori…
Tot de la străbunul Seneca – politician, că din filozofie nu se face avere – știm că „Soarta războiului e întotdeauna îndoielnică”; după cum s-a văzut și se vede. Nimic nu e însă întâmplător, doar etimologic totul se petrece în tâmplă (nu neapărat a bisericii…). Ce s-ar petrece cu aranjamentele de care aminteam dacă totul s-ar reduce la un Blitzkrieg ??? Dar, din perioada clasică se știe că și zeul Mars trebuie să-ți probeze sustenabilitatea spre a fi cât mai … cuceritor. Și astfel avem situația Pax in bello adică un război purtat de formă, un fel de pace în timp de război; se moare desigur în continuare dar cu măsură prestabilită. Mai mult chiar, aflăm de la Titus Livius că există războaie tărăgănate tocmai spre a fi sustenabile, profitabile adică, în conformitate cu sustinere bellum consilio, adică a tărăgăna anume războiul; mai precis până când toate calculele s-au dovedit… sustenabile.
Dar nu pot să nu subliniez în încheiere că poate cel mai mare profit din război îl are media, mijloacele mediatice adică. Asistăm la culmile datului cu părerea – cum ar zice Caragiale – mai ales pe lângă și la maximizarea datului din mâini, fie dreapta fie stânga în funcție de poziția microfonului sau a celularului reportericesc. Invitații sunt de asemenea cam pe lângă, deși intenția incendiatoare e evidentă. Parafrazând poezia lui Heliade Rădulescu, „mai cade câte o stea mediatică”, aflată la locul nepotrivit în momentul nepotrivit, probabil contrar fișei postului, ceea ce e prezentat ca o tragedie universală. Bizar fie și pentru că imagini de câteva secunde doar sunt repetate de zeci de ori. Ceea ce nu înseamnă că e horațianul bis repetita placent, lucrurile repetate plac. Dimpotrivă, intrigă în acest caz.
