Un proiect literar The New York Times Magazine, 29 de povestiri originale semnate de nume importante ale literaturii universale de astăzi, un omagiu de importanță istorică, adus unui timp și spațiu cum nu am mai trăit vreodată.
Traduceri de Ona Frantz, Marin Malaicu-Hondrari, Cerasela Barbone, Daniel Nicolescu, Simina Popa, Gheorghe Miletineanu, Alexandra Turcu
În 1353, Giovanni Boccaccio a scris Decameronul: o sută de povestiri spuse de un grup de tineri și tinere care-și omorau timpul într-o vilă din afara Florenței, așteptând să treacă înspăimântătoarea Moarte Neagră, o molimă ce a ucis mai bine de 25 de milioane de oameni. Unele povestiri sunt caraghioase, unele, obscene, iar altele se aseamănă cu niște fabule.
În martie 2020, editorii The New York Times Magazine au inițiat Proiectul Decameronul cu scopul limpede și bine delimitat temporal de a alcătui o antologie de povestiri scrise în perioada în care pandemia prin care trecem a devastat pentru prima dată lumea. Cum ne-ar putea ajuta prozele originale ale unora dintre cei mai buni scriitori de azi să păstrăm în amintire și să înțelegem inimaginabilul? Și ce am putea să învățăm din felul în care criza aceasta va afecta arta literaturii?
Lista autorilor incluși în volum: Margaret Atwood, Mona Awad, Matthew Baker, Mia Couto, Edwidge Danticat, Esi Edugyan, Julián Fuks, Rivka Galchen, Paolo Giordano, Sophy Hollington, Uzodinma Iweala, Etgar Keret, Rachel Kushner, Laila Lalami, Victor LaValle, Yiyun Li, Dinaw Mengestu, David Mitchell, Liz Moore, Dina Nayeri, Téa Obreht, Andrew O’Hagan, Tommy Orange, Karen Russell, Kamila Shamsie, Leïla Slimani, Rivers Solomon, Colm Tóibín, John Wray, Charles Yu, Alejandro Zambra.
Plimbarea de Kamila Shamsie
Traducere de Ona Frantz
Azra deschise poarta și ieși în stradă. Ești sigură? întrebă maică-sa din grădină, pe care o măsura cu pasul în cercuri, câte unul la fiecare 45 de secunde.
Toată lumea face la fel, se duc chiar și femei singure, spuse Azra, dar lăsă poarta deschisă în spatele ei și se opri strângându-și geanta în mâini; n-avea în ea nimic în afară de telefonul mobil, care îi dădea în același timp un sentiment de siguranță și senzația că era o țintă. Cinci minute! strigă Zohra, apropiindu-se de Azra cu obișnuitul ei pas alert. Fără îndoială că vocea i se auzea până hăt la jumătatea străzii. Mi-a luat cinci minute s-ajung la tine. Mai puțin.
Părea greu de crezut, dat fiind că aproape tot atât dura în mod normal drumul cu mașina între locuințele lor, dar Zohra insista că-i adevărat: traficul, străzile cu sens unic. Azra închise poarta și o auzi pe maică-sa cum se oprește din dat ocoluri în grădină, iese pe alee și zăvorăște poarta pe dinăuntru. Spală-te pe mâini, îi spuse Azra prin deschizătura îngustă dintre poartă și zid, iar maică-sa răspunse da, da, sigur că da, Domnișoară Paranoia.
Plecară, Zohra cu un pas mai în față și vreo doi metri în lateral. Nu existau trotuare, așa că mergeau pe carosabil, dar nici în vremuri normale nu era cine știe ce trafic pe strada lor rezidențială. Câteva case mai departe, o femeie care stătea pe balcon ridică mâna să salute perechea în trecere. Femeia locuia acolo de când se construise casa, cu aproape 25 de ani în urmă, la puțin timp după ce se întorsese Azra acasă de la facultate. Ridică și Azra mâna s-o salute. Prima interacțiune.
Început de aprilie, și iarna era deja amintire în Karachi. Azra se trăgea de kameeză[1], care i se tot lipea de piele din cauza umidității. Zohra se îmbrăcase ca pentru ieșirile lor regulate prin parc, cu pantaloni de yoga și tricou. Trecuseră mai bine de trei săptămâni de la ultima lor plimbare în parc, deși Zohra se ducea acolo zilnic cu mașina să hrănească pisicile de prin partea locului; paznicul, care îi împărtășea afecțiunea pentru animale, îi descuia poarta de fiecare dată.
Nu exista decât un singur subiect de conversație, dar avea multe compartimente diferite. Mergeau pe o arteră principală și discuția lor pendula între cotidian și apocaliptic, până când mirosul de mare le făcu să amuțească. Era ca un licăr slab, undeva în față, și după o vreme se deschise dintr-odată sub ochii lor întinderea de nisip brun-deschis, imaculată, iar dincolo de ea, apa de un cenușiu-albăstrui. Standurile cu mâncare, vehiculele de nisip, vânzătorii de zmeie, perechile șezând pe dig, familii întregi în căutarea acelui loc unic în care mârâitul citadin al Karachiului se transforma în zâmbet: toate lipseau. Doi polițiști călări, cu măști pe față, își îmboldiră caii în direcția lor.
Polițiștii le cerură să plece. Porniră spre casă pe alt traseu, înaintând în zigzag pe străduțele înguste, mărginite de copaci, oprindu-se să discute arhitectura unor case pe care nu se gândiseră să le observe niciodată până atunci, chiar dacă își trăiseră aproape toată viața în acești câțiva kilometri pătrați ai megaorașului lor. Întâmplarea făcu să ajungă pe o stradă plină de pietoni, dintre care îi cunoșteau pe câțiva. Toată lumea făcea cu mâna, toți erau încântați să se vadă și făceau mare caz de păstrarea distanței, chiar și când n-o păstrau. Treceau preadolescenți ca vântul pe biciclete, neînsoțiți de adulți. Cartierul acesta nu cunoscuse niciodată ceva mai demn de-a fi numit petrecere stradală. Azra își salută în gura mare o veche prietenă de la școală, fără să-i pese de tonul ridicat al vocii sale, de atenția pe care putea s-o atragă asupra ei. Geanta i se bălăngănea liber pe lângă șold, în loc să fie strânsă rigid sub braț. În momentul acela, lumea părea un loc mai bun ca oricând — un loc generos și sigur.
Când se termină totul, poate mai venim uneori și pe- aici, în loc să dăm ture la nesfârșit pe aleile din parc, spuse Zohra. Poate, răspunse Azra.
[1] Cămașă lungă, articol de îmbrăcăminte tipic oriental (n. tr.).
