O nouă traducere în premieră din opera Leïlei Slimani, laureata Premiului Goncourt ediția 2016, îndrăgita autoare a romanelor Cântec lin și În grădina căpcăunului.
Este anul 1944, iar Mathilde se îndrăgostește de Amin, un marocan sosit să lupte în armata franceză. După război, tânărul cuplu se stabilește în Maroc, încercând să întemeieze o familie. Însă dezamăgirile încep să se adune precum norii de furtună: lipsa banilor, rasismul și umilințele erodează stabilitatea cuplului. Lăsată singură acasă, pentru a crește cei doi copii într-o lume ale cărei reguli nu le înțelege, Mathilde își încalcă propriul statut de soție de fermier și sfidează șovinismul și codurile sociale ale țării, oferind servicii medicale populației rurale.
Toate personajele romanului trăiesc într-o țară a celorlalți – în special femeile. Odată cu acest roman ce deschide o amplă saga de familie, Leïla Slimani abordează o tematică și un stil total diferite de cele care i-au adus consacrarea.
„O captivantă explorare a trecutului.” (The Guardian)
„Țara celorlalți, primul tom al unei ample trilogii, al unei saga de familie ce se desfășoară pe fundalul tumultuosului secol XX, se dovedește a fi o reușită sclipitoare.” (Le Monde)
„În acest nou roman, Leïla Slimani face dovada unui suflu narativ și a unei empatii pe care nu le arătase până acum.” (Télérama)
„Țara celorlalți este romanul cel mai personal scris de Leïla Slimani până acum.” (The New York Times)
Traducere din limba franceză de Daniel Nicolescu
FRAGMENT:
Trei zile mai târziu, s-au suit într-un camion al cărui
șofer acceptase să-i ducă până la Meknès. Mathilde era stânjenită de mirosul camionagiului și de starea proastă a drumului. S-au oprit de două ori pe marginea șanţului, ca să poată să verse. Palidă și sleită, cu ochii ţintă la o priveliște căreia nu îi găsea nici noima, nici frumuseţea, Mathilde a fost năpădită de alean. „Să dea Domnul, și-a zis ea, ca ţinuturile astea să nu-mi fie dușmănoase. O să mă învăț vreodată cu lumea asta?“ Când au ajuns la Meknès, se înnop- tase, și o ploaie deasă și rece cădea pe parbrizul camionului.
— E prea târziu ca să te prezint mamei, i-a spus Amin. Dormim la hotel.
Orașul i s-a părut întunecat și ostil. Amin i-a explicat topografia locului, care corespundea principiilor enunţate de mareșalul Lyautey la începutul protectoratului. O de- marcaţie strictă între medina, ale cărei moravuri ancestrale trebuiau ocrotite, și orașul european, ale cărui străzi purtau nume de așezări franţuzești și care se dorea un laborator al modernităţii. Camionul i-a lăsat în partea de jos, pe malul stâng al uedului Boufakrane, la intrarea în orașul indigenilor. Acolo locuia familia lui Amin, în cartierul Berrima, foarte aproape de mellah[1]. Au luat un taxi ca să ajungă pe partea cealaltă a fluviului. Au apucat-o pe o stradă lungă, în pantă suitoare, au trecut pe lângă niște terenuri de sport și au străbătut un fel de zonă-tampon, un no man’s land care împărţea orașul în două și unde era interzisă construirea de noi clădiri. Amin i-a arătat tabăra Poublan, o bază militară care stătea aplecată deasupra orașului arab și-i supraveghea cele mai mărunte tresăriri.
S-au instalat într-un hotel acceptabil, unde recepţione- rul le-a cercetat, cu băgare de seamă funcţionărească, actul de căsătorie și pe cele de identitate. Pe scara ce ducea spre camera lor, a fost cât pe ce să izbucnească o ciondăneală, fiindcă băiatul care era de jurnă pe etaj se încăpăţâna să-i vorbească lui Amin în arabă, câtă vreme acesta i se adresa în franceză. Adolescentul i-a aruncat Mathildei niște priviri interpretabile. El, care trebuia să le ofere autorităţilor un document doveditor ca să aibă dreptul să circule noaptea pe străzile orașului nou, îi purta pică lui Amin deoarece se culca cu dușmanul și pentru că putea umbla liber. De-abia își lăsaseră bagajele în cameră, că Amin și-a pus din nou haina și pălăria.
— Mă duc să-i salut pe ai mei. N-o să întârzii. Nu i-a dat răgaz să răspundă, a trântit ușa, iar ea l-a auzit alergând pe scări.
Mathilde s-a așezat pe pat, cu genunchii strânși la piept. Ce căuta oare aici? De vină erau doar ea și orgoliul ei. Ea își dorise aventuri, ea se aruncase, ca o fanfaroană, în această căsătorie pe care prietenele din copilărie i-o invidiau pentru exotismul ei. Acum putea deveni ţinta oricărei batjocuri, oricărei înșelăciuni. Poate că Amin se dusese la vreo amantă? Poate chiar era însurat, de vreme ce tatăl ei îi spusese, cu o faţă stânjenită, că bărbaţii de pe-aici erau poligami? Ori poate juca cărţi în vreun bistrou din apropiere, încântat nevoie mare că a izbutise s-o șteargă de lângă nevasta lui cea grăsană. A început să plângă. Îi era rușine că se lăsase stăpânită de panică, dar se înnoptase și nu știa unde se află. Dacă Amin nu se întorcea, avea să fie complet pierdută, fără bani, fără prieteni. Nu știa nici măcar numele străzii unde stăteau.
Când s-a întors Amin, puţin înainte de miezul nopţii, stătea acolo despletită, cu faţa îmbujorată și răvășită. I-a luat ceva timp să deschidă ușa, tremura, iar el a crezut că se întâmplase ceva. S-a aruncat în braţele lui și a încercat să-i explice teama, nostalgia, neliniștea nebună care o cuprinseseră. Amin nu înţelegea, iar trupul soţiei lui, care stătea agăţată de el, i s-a părut cumplit de greu. A dus-o spre pat, unde s-au așezat unul lângă celălalt. Amin avea grumazul ud de lacrimi. Mathilde s-a liniștit, respiraţia i-a devenit mai domoală, s-a smârcâit de câteva ori și Amin i-a întins o batistă, pe care o ţinea ascunsă în mânecă. A mângâiat-o încet pe spate și i-a zis:
— Nu te mai copilări! De-acum ești nevasta mea. Viaţa ta e aici!
[1] Ghetou, cartier evreiesc dintr-un oraș marocan.
