MUSICA PURITAS DOMINICA (serenada…)

este definită pe bună dreptate ca o specie muzicală prin excelență lirică, liniștitoare și nu întâmplător căci etimologia ei primă ne duce la latinescul serenus  senin, luminos, calm, bucuros, de unde sérénade în franceză preluat în română dar și Serenade în germană. De regulă are, paradoxal, rol „cuceritor”, fiind interpretată „sub fereastră” sau „sub balcon”. Până și la noi, scrie Ion Ghica, „după lăsatul serii mahalalele răsunau de serenade”. Cu totul altfel, dacă e interpretată de Diavol. În Faust serenada lui Mefisto e evident diabolică…  mefistofelică și provocatoare. O ascultăm într-un spectacol de odinioară de la Viena care a provocat indignarea melomanilor farisei; apoi o variantă modernă cu Erwin Schrott cel puțin la fel de bun precum Ruggiero Raimondi, dar acompaniat cu chitară electrică, semn că Dracul nu îmbătrânește, se adaptează.  Același veșnic tânăr nu se dă bătut  nici la Berlioz în Damnation de Faust; urmărim o punere în scenă fabuloasă cu un interpret pe măsură. După ce am depășit  tentația diabolică, să ascultăm Serenade de Schubert. Iubăreții rossinieni nu pot lipsi: din Il Barbiere di Siviglia ne cântă serenada rossinianul Juan Diego Flórez, la Viena. Nu putem încheia decât mozartian cu Serenade nr. 10,  (adagio), cu adevărat liniștitoare și dătătoare de fericire.

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *