Marea trăncăneală (extended version)

Livrat sub alura unui scenariu filmic, uşor adaptabil şi teatrului, romanul lui Florin Lăzărescu (Noaptea plec, noaptea mă-ntorc, Editura Polirom, 2021) ar putea lăsa impresia că îi scapă printre mâini criticului literar. Privată de orice răsfăţ în faldurile descrierii, de orice contorsionări artiste ale cronologiei, naraţiunea obiectivă, completată de dialog ori de gândurile interioare ale personajelor, pare să propună un roman clasic, auster, fără complicaţii. O poveste redată cât se poate de clar, fără niciun interes special asupra formei, în afară de acela – major – pentru autenticitate.
Candoarea lui Pavel Iovan, un muncitor în construcţii, poreclit „Moş Mistrie” şi aflat în pragul vârstei de pensionare, este egalată doar de limbuţia sa, de slăbiciunea genuină pentru taifas. Drept urmare, obiectele, vieţuitoarele ori fenomenele care i se ivesc în cale sunt constant personificate, de la ceaţa care îl întâmpină dimineaţa, smulgându-i un resentiment („Întinde-te pâclă, că ai unde! Nu ţi-ar mai ajunge!”) şi până la găinile din propria gospodărie ori la broaştele rătăcite şi zărite prin subsolurile şantierului, care îi provoacă un acces de grijă paternă. Deşi neîmpăcat cu viaţa mizerabilă pe care este, uneori, silit să o ducă, Pavel nu este vreun Ţugurlan. Vechiul refren lăutăresc fredonat cu patimă îi nuanţează bine poziţionările: „Rabdă inimă şi taci / Ca pământul care-l calci”. Revolta lui e atenuată, după cum subliniam, de candoare şi de apetitul de nestăvilit pentru trăncăneală. Şirul exasperărilor pe care le provoacă din această cauză este, într-adevăr, considerabil: „Mă scoate din minţi. Nu tace o secundă”, i se confesează soţia fiicei lor, Elena. Aceasta din urmă, deşi nelipsită de afecţiune, pune fără întârziere diagnosticul: „Toată viaţa ai fost un bleg, i-ai lăsat pe toţi să-şi bată joc de tine”, adăugând, în timpul cursei cu trenul: „Taci, tata. Taci şi dormi”. Vânzătoarea de la chioşc („Mai taci, măi, omule!”), şeful de şantier („M-ai înnebunit de cap, mai taci dracu’ din gură!”), hoţul de buzunare cu care se-mprieteneşte în drumul spre casă cu trenul („Mult îţi mai place să vorbeşti, nene!”) şi alţii contribuie activ la tot acest feed-back prelungit, care începe să pară suspect, conspirativ. Este momentul să ne întrebăm dacă această mare trăncăneală nu echivalează, de fapt, cu o armă personală, defensivă, acţionând în regim de replică.
Ca într-un scenariu filmic, timpul este foarte bine exploatat şi condensat. Întreaga acţiune a romanului se desfăşoară într-o singură zi. Suntem „la timpul prezent”, în epoca Instagramului şi a selfie-urilor. Meşter priceput, cu vagi porniri religioase şi trăind iluzia unei relative independenţe, navetist o viaţă întreagă, Pavel este acel workaholic simpatic de care, deşi are atâta nevoie, ţara asta pare uneori că vrea cu tot chipul să se descotorosească. Necazurile lui cu Casa de Pensii, cu evantaiul pestriţ şi meschin al comisioanelor bancare, cu digitalizarea forţată, în faţa căreia un vârstnic se simte neajutorat şi abandonat, pentru că nimeni nu este interesat să îl consilieze, fac din Pavel Iovan un personaj exponenţial şi extrem de recognoscibil. La o privire atentă, agitaţia lui verbală este o formă de a-şi gestiona fricile ori de a-şi croi un drum printre dramele celor din jur. Mărturia unui coleg mai tânăr de muncă, cu privire la mizeriile îndurate cât timp a lucrat la negru în Italia, este cu adevărat îngrozitoare. Aflăm, apoi, că un fost coleg de navetă s-a spânzurat din cauza imposibilităţii de a-şi plăti ratele la bancă, în timp ce un alt fost coleg de muncă, reconvertit profesional în paznic la o clădire de firme, întrebat cât câştigă, răspunde: „Un căcat. Salariul minim, plus bonuri de masă”. Sărăcia şi frica de şomaj îşi spun cuvântul. Vânzătoarea de la chioşcul gării lucrează cu o normă de 12 ore, ba chiar mai mult: „Azi mi s-a îmbolnăvit schimbul şi o sa stau 24. (…) Ce să fac? Să mă plâng? Zic mersi că am de lucru”. Este, în fapt, şi drama lui Pavel, care, de-o viaţă-ntreagă, noaptea pleacă şi noaptea se-ntoarce: „Şi eu cui rămân? Nu mai pot, sunt şi eu om”, îi spune funcţionarei tinere de la Casa de Pensii, care stă, în timpul discuţiei, mai mult cu ochii-n telefon, pe reţelele de socializare. Discursul manipulator al „bossului” de şantier, care se plânge ipocrit de condiţiile dintr-un „bemveu” de sute de mii de euro sau de braţul de muncă de care dispune pe şantier, adânceşte şi mai tare falia.
Privită sub aspect compoziţional, cartea este şi un roman al tatălui, conceput simetric: dacă în debut, privirea nostalgică asupra acestuia îi aparţine, printre ironii afectuoase, fiicei (Elena), în final, percepţia pleacă din ochiul fiului, pe nume Tudor, un alter-ego discret al autorului. Din păcate, partea a doua a cărţii şi, mai cu seamă, finalul înregistrează o scădere. Portretul tatălui se colorează de tuşe uşor forţate, suferă o idealizare neprevăzută, devine pe alocuri tezist, îşi pierde din vulnerabilităţi. Simţi că se urmăreşte o racordare la un circuit înalt, ai impresia că se toarnă un videoclip la vreun hit precum „Tata” de la Timpuri Noi. Recunosc, m-aş fi aşteptat la un final tragic sau, dacă nu, măcar spectaculos. Nu a fost cazul, însă, pentru că impresia care rămâne este aceea a unui roman (voit) neterminat. E discutabil dacă importul unor strategii ale minimalismului cinematografic, pe care le întâlnim de pildă în producţiile „Noului Val” şi care întrerup de obicei acţiunea în chiar miezul ei, dau şi în literatură aceleaşi roade. În succintul şi inspiratul medalion consemnat pe coperta a patra a cărţii, Tatiana Ţîbuleac se înşală, totuşi, atunci când afirmă că, dat fiind că autorul revine după şase ani de la ultima sa carte, în urma acestui roman excelent, „poate să tacă încă şase ani”. Din contră, cititorul rămâne cu o mulţime de întrebări, nemaiştiind dacă Pavel se va reangaja, care este soarta interviului pe care l-a dat, care va fi reacţia lui „domn’inginer”, care „avea bază în el”, la iminenta trădare, dacă şi cum se va răzbuna colegul arţăgos de pe şantier asupra sa etc. etc. Hotărât lucru, Lăzărescu este mult mai degrabă dator cu o continuare, decât cu tăcerea timp de (încă) şase ani.
Personajul creat rămâne, însă, memorabil. Şi poate că e momentul să dezlegăm această topică a „trăncănelii” de semantica peiorativă pe care i-a imprimat-o, din raţiuni politice, eseul lui Mircea Iorgulescu, apărut în 1988. Aici, trăncăneala este, pentru candidul Moş Mistrie, marea şi singura soluţie la îndemână în faţa asalturilor relei credinţei, ale cinismului şi barbariei fardate, din minunata lume nouă a capitalismului sălbatic.

(o versiune prescurtată a acestui text a apărut în „Dilema veche”, nr. 907/2021)

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *