Diversitatea benefică a crizei

Se spune că există un (dumne)zeu al beţivilor, probabil Bacchus în variantă creştină, ceea ce e perfect plauzibil dacă avem în vedere maxima diligenţă, manifestată în primul rând de lege, faţă de cei ce-şi beau minţile şi caracterul. După cum am mai scris, furtul, crima, violul, orice formă de violenţă, devin pardonabile  în faţa legii, europene mai cu seamă, dacă au fost săvârşite la „abureală”. Ce să mai spunem de cazurile în care o maşină se dă peste cap, ducând pasagerii pe lumea cealaltă, în timp ce şoferul alcoolizat scapă cu zgârieturi de care nu ştie când i-au apărut; e cazul clasic în care, până să ajungă în faţa legii (dacă ajunge!?),  beţivul e evident în grija atotputernicului său.

În mod cert există însă şi un similar  dumnezeu al politicienilor, iar acesta îşi ocroteşte nou-născuţii carpatini și nu numai, cum nu se poate mai evident.

Privind înapoi fără mânie, dar şi fără părtinire, spre a fi total tacitieni (sine ira et studio se voia Cornelius), constatăm satisfăptuiţi că Țara a trecut din nou la o etapă de dezvoltare economico-socială, proiectele naționale și locale fiind cu nemiluita; investiţiile din industrie au dinamizat practic întreaga economie; baza energetică a ţării – şi prin înmagazinări de gaz metan – a cunoscut o dezvoltare incontestabilă, prețurile idem; s-au dezvoltat în continuare industria uşoară şi cea alimentară; un ritm anual semnificativ a cunoscut producţia materialelor de construcţii şi implicit construcţia de case şi apartamente; mai greu dar s-a acordat atenţie dezvoltării, pe cât posibil, tuturor judeţelor; comerţul exterior a vizat prioritar ţările dezvoltate, în dorinţa de a se trece la o echilibrare prin dimensionarea importului la necesităţile reale; s-a exportat mai mult decât în perioada precedentă; retribuţia reală a crescut şi s-au mărit pensiile; evoluţia preţurilor a fost controlată; sume importante au fost alocate culturii, iar în învăţământ permanentele schimbări au dus la o ridicare a nivelului general de pregătire a tineretului, conform normelor din țările care îl atrag toamnă de toamnă; în fine, e evident că volumul mărfurilor de tot felul  desfăcut către populaţie a crescut.

Neîndoielnic, e impresionant, dar toate aceste aspecte nu sunt din propaganda actualei (cât mai e…)  sau fostei puteri, cum s-ar putea justificat crede la prima lectură, ci din raportul lui Nicolae Ceauşescu la al XIII-lea congres al P.C.R. (cine se preface a nu crede, adică tineret creţ la minte, civili cu memoria prescurtată et caeteri, să răsfoiască broşura apărută în 1984 la Editura Politică).

Dar, cum schimbarea domnilor e bucuria nebunilor, se adeverește că iarăși nihil novi sub sole. Aceleași obiective energice și energetice, mai puțin scumpirile actuale, dar existente și atunci, le aflăm și în ambițiosul document  Directivele Congresului al XIII-lea al P.C.R. cu privire la dezvoltarea economico-socială a României… şi orientările de perspectivă până în anul 2000  (pentru neîncrezători sau amnezici a se vedea  broşura apărută sub imperativul „Proletari din toate ţările, uniţi-vă!”,  tot la  Editura Politică; măcar numele editurii nu era o minciună). 

Coroborând datele actualei opoziţii cu cele ale puterii de azi, constatăm cu uşurinţă că şi unele şi altele nici nu sunt atât populiste cât comuniste, până la identificare. Dar, dacă pe comunişti, de la un moment dat, (dumne)zeul politicii i-a părăsit (selectiv, desigur), actualilor le-a întins o consistentă mână de ajutor: CRIZA. Întâi cea pandemică, perfect conformă etimologiei termenului: ne luminează  Seneca înțelesurile lui crisis: moment decisiv în evoluția unei maladii, deci termen medical; politic însă nici o promisiune nu mai poate fi respectată (presupunând că se dorea…), indiferent cât e de (in)credibilă, ci, dimpotrivă, trebuie să ne urmăm aleşii (minoritar) cu încredere căci ei ne vor scoate la liman(ul scârţâitor al Europei). Cum se termină însă o asemenea criză, același Seneca, politic și el, o sugerează prin următorul înțeles al lui crisis: schimbare decisivă.  Deci: dacă nu se moare, de o parte sau alta, sau ambele (mai rar), evident că oricum Țara nu se prăbușește ci urmează o schimbare decisivă cu speranța  (???) că va fi într-adevăr … schimbare. Perdanții trebuie să înțeleagă sensul crizei: dar nu o vor face niciodată, astfel că vor asigura perenitatea modelului clasic pe care l-am mai invocat; de data aceasta îl citez:   Marcus Tullius Cicero, aflat pe val, în calitate de consul (altminteri foarte cult şi inteligent, dar atins de scrânteala puterii), credea plin de sine: „Cetăţeni, vedeţi astăzi salvate de foc şi sabie şi, aş zice chiar din ghearele destinului, păstrate pentru voi şi redate vouă, republica şi viaţa voastră a tuturor, bunurile, proprietăţile, soţiile şi copiii voştri… toate acestea graţie iubirii nemărginite a zeilor nemuritori faţă de voi şi datorită străduinţelor, chibzuinţei şi pericolelor la care m-am expus eu.”

Că lucrurile nu stăteau nicidecum astfel şi că minciuna, fie ea şi cu iz de providenţialitate, nu aduce nimic bun până la urmă, s-a dovedit curând: Statul roman nicidecum nu s-a prăbuşit, dimpotrivă, doar consulul Cicero şi-a pierdut capul (la propriu), rămânând un frumos simbol cultural şi amintire a unei catastrofe politice. Rămâne să cumpănim totuși ce alegem între criza politică și una  biliară sau nervoasă mai ales că aceasta din urmă poate avea cauze politice.

 

 

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *