Nu neapărat atentă, cât mai degrabă poetică pare alternarea registrelor în acest roman surprinzător semnat de Moni Stănilă: „Ţipă cât poţi” (Editura Polirom, Iaşi, 2020). Oscilaţia perspectivei narative de la persoana întâi, la a doua şi apoi la a treia, întreţinută constant pe tot parcursul romanului, însoţeşte, de fapt, o constantă a unei voci care se confesează, chiar dacă o face contradictoriu. „Un fel de Alice cu mai multe feţe”, cum inspirat îl surprinde Simona Popescu de pe coperta a patra a cărţii, personajul feminin se compune din snopi de nuanţe extrem de diverse, însă prim-planul îl ocupă mai cu seamă trinitatea Una – Noua – Drei. Iar după cum vom vedea, la mijloc nu se află doar o alegorie a vârstelor, adică nu se rezumă totul la puritatea ludică a adolescentei Drei (tratată în tuşe fantasy destul de puternic conturate), la vanităţile mondene ale Nouăi, ori la principiul coagulant al Unei, alter-egoul prim al autoficţiunii, femeia cumsecade, dar dornică de o schimbare in viaţa ei, de a experimenta provocări ori a degusta arome dintre cele mai diverse. De altfel, măştile vor cădea în final, iar evidenţele vor fi rostite, dacă mai era nevoie, tocmai din gura acesteia: „Noua sunt eu. Chiar dacă am dispreţuit-o întotdeauna”.
Romanul debutează derutant pentru ceea ce va urma. Ai spune că nimic nu anticipează virajul fantastic-oniric ivit după primele 20 de pagini, unde convenţia realistă se păstrează convingător. Nişte oameni ai străzii se încaieră, scena fiind privită cu un amestec de groază şi greaţă de la balconul eroinei, iar câştigătorul încăierării îşi marchează teritoriul asemenea unui animal şi îşi ia în primire trofeul, id est, femeia drogată şi tolănită pe o saltea aruncată la gunoi chiar de către protagonistă. S-ar spune, din nou, că suntem foarte aproape de unghiul din care se construiesc realismele mizerabiliste ori că sunt gata să iasă la suprafaţă, dintr-un cartier rău famat, oameni fioroşi la înfaţişare, aurolaci, criminali, adolescenţi sadici, ca-n ultimul roman al lui Tudor Ganea. Nimic mai fals. În scurt timp, singurul element care va mai ţine de realism îl va constitui intriga: eroina visează la o schimbare în viaţa ei pârjolită de un job epuizant, şi îşi propune să-şi rupă sau să pretindă, într-o conversaţie cu şeful ei, că şi-a rupt piciorul în baie. Brusc, lucrurile încep să se coloreze de o altă lumină: suspecta personificare a lucrurilor de până atunci (salteaua, fereastra, oglinda) începe să capete un sens. Cronologia va apărea de acum, în chip deliberat, bulversată, însă formal, fără a afecta firul narativ al fantasy-ului recent instalat.
Autoarea ştie să combine savoarea ingredientelor, oniricul, dublul, feeria, ba mai mult lasă impresia că îşi gândeşte critic propria convenţie, apelând cu profit la rulajul îndrăcit al registrelor, unde vocile personajelor pot uşor echivala cu auto-critici pe care însăşi autoarea şi le asumă, astfel deconstruindu-le. O feerie a spaţiului (grădini fabuloase, lumină din belşug, piţigoi, ursuleţi, cerbi etc.) substituie compensativ, şi poate pentru (prea) mult timp, semnalmentele unei chirii mizere. Răsfăţul în faldurile fantasy-ului pare acum definitiv, acesta fiind scurtcircuitat în a doua jumătate a cărţii doar de puseurile psihologizante, ce-i drept, cam lungi. Introspecţiile funcţionează intermitent, însă există şi momente când unitatea ansamblului suferă. Firesc şi adecvat, vasele comunicante întemeiază relaţiile dintre cele trei voci, însă autoarea caută să topească aici materiale dintre cele mai diverse, iar unele lucesc cam strident în compoziţia finală. Poeticitatea îi joacă unele feste, atunci când este deversată ori când contaminează în exces fluviul naraţiunii. Rezultatul, în aceste situaţii, este un delir insuficient documentat, uşor gratuit. Atunci când este, totuşi, păstrată măsura, apelul respectiv este mai mult decât binevenit, reuşind să redea elocvent o stare de fapt sau o situaţie: „Citesc ziarul şi le poruncesc obrajilor să îşi păstreze culoarea” sau: „ca să iubesc un bărbat trebuie să văd măcar o poză din copilăria lui”.
Cum înfruntarea dintre Noua şi Una creşte în vehemenţă, prima fiind decisă să-şi hărţuiască fără milă surata, şi cum tentativele de apărare ale acesteia din urmă capătă implicit rezonanţe mistice, e natural să ne întrebăm dacă fantasy-ul nu conţine şi o fabulă teologică. Una refuză ori rectifică anatema care îi stă pe buze, posteşte, vopseşte ouă, fredonează cântări ale Patimilor ori ale Învierii şi se apără ori se autosugestionează în faţa ispitelor ori a exacerbatelor pofte culinare, prin formule precum: „Nu doar cu porc va trăi omul!”, amintind de răspunsurile lui Iisus, ispitit de Diavol. Fragmentele cu iz sapienţial în care Una pare că se auto-biciuieşte descind parcă din gramatica sfătoasă a unui duhovnic ortodox. Denunţând minciuna de sine şi auto-iluzionarea drept păcatele supreme, ea caută să reziste, nu mai puţin, prin autoironie şi umor (de bună calitate). Prea-omeneasca Una este inteligent reconstituită tocmai prin ochiul indignat al alter-egoului rival. Noua este un soi de demon jucăuş, un duh cinic, dar şi o voce a presiunilor sociale ori a vanităţilor inerente omenescului. În contrast cu Una, în timbrul ei rezonează vocea Ispititorului. În faţa unui Sinedriu alcătuit din arbori bărboşi, descinşi parcă direct din Tolkien (v. celebrul Fangorn), Noua face tocmai ceea ce Una respinge ori detestă: îşi plânge sieşi de milă, se vaietă ipocrit. Când rolurile se schimbă şi apare Una, stejarii devin acum un soi de juriu ori comisie doctorală care ascultă şi evaluează o expunere ştiinţifică, o dizertaţie pe teme antropologice. Discursul „meta” al romanului este convingător. Ispitele carnivore şi grotescul lor amintesc de unul dintre monoloagele create de Matei Vişniec în „Omul pubelă” (1998, 2006), iar registrul psalmic (care îi urmează celui culinar, extras din cărţile de bucate) actualizează un procedeu narativ folosit cu succes şi de Ruxandra Cesereanu în „Un singur cer deasupra lor” (2013). De altfel întreaga confesiune polifonică reconstituie o spovedanie şi lasă impresia unei parabole. Inteligent descompusă, miza ramâne una teologică: dezgolirea de iluzii şi de vanităţi. Adică un soi de chenoză pe cont propriu.
(o versiune prescurtată a acestui text a apărut în „Dilema veche”, nr. 905/2021)
