Noul roman al lui Tudor Ganea („Cântecul păsării de plajă”, Polirom, 2021) pare un şantier ingenios, concentrat în jurul unor dialoguri aproape monosilabice ori alcătuite adesea din imprecaţii, defulări argotice (nu refulări, cum greşit remarca naratorul în repetate rânduri) sau trivialităţi concise şi seci, aparţinând unor personaje primitive, frizând abjecţia. De pe coperta a patra a cărţii, Marius Chivu are de două ori dreptate: este nu doar cel mai bun roman de până acum al lui Ganea, ci şi unul nerecomandat celor hipersensibili.
Fie că descrie mizerabilist universul plajelor şi al ghetourilor constănţene de altădată, această „împărăţie a ruinelor pătate cu găinaţ de pescăruş”, unde „un duh al mării strânge ca pe un burete cartierul”, fie că rezumă simbolic destinul personajelor („viaţa îşi va relua cursul firesc, asemenea unei ape ce înlătură un obstacol din calea sa şi curge mai departe, spre fluviu, canal şi mare”), o stranie mecanică a fluidelor impregnează întreg spectacolul narativ. Cifrul olfactiv al subsolurilor, al blocurilor în ruină, al adăposturilor ori barăcilor este atotputernicul miros de urină. Sosiţi de niciunde şi îndreptându-se spre nicăieri, aşa cum îi fixează naratorul, membrii faunei care populează acest spaţiu alcătuiesc un soi de trib primitiv, derulându-şi existenţa între consumul de alcool şi inhalatul vaporilor de bronz. Aproape toate personajele scuipă, fie ca un gest automat, fie ca un mod de a se exprima, de a lua atitudine, obiceiul căpătând o amploare pandemică: „Scuipatul putea pune pecetea unei prietenii sau o putea anula. Se putea umili cu un scuipat expediat în scârbă, de la distanţă mică, la fel cum saliva scuipată în căuşul propriei palme şi apoi lovită cu muchia celeilalte palme putea lămuri o indecizie de alegere în funcţie de direcţia în care săreau balele. Când nu se vorbea, se scuipa, iar grămăjoarele de salivă se-ntindeau pe câţiva metri de-a lungul bordurilor…”. În această lume asemănată cu o „fiertură gigantică plină de alge împuţite”, celor fără adăpost le este interzis să facă baie în marea propriu-zisă. Ei se scaldă undeva în preajma Pescăriei, unde, remarcă naratorul, „o ţeavă de deversare ieşea ca un falus erect din peretele falezei şi îşi picura râul murdar într-o mică lagună ce comunica cu marea”. În paralel cu intensul proces al demistificării plajei, două imagini revin obsesiv în acest roman: tufele de castraveţi sălbatici, ai căror tuberculi copţi îi împroaşcă dizgraţios pe cei care îi strivesc sub tălpi, şi mirosul de alge şi de scoică moartă.
Şi totuşi, un fapt extrem de interesant intrigă de-a lungul lecturii acestui roman care, după cum am subliniat din prima frază a comentariului, este în esenţă un roman al naratorului. Se bat cap în cap, adesea, izul mizerabilist al acestui imaginar (şi puţinătatea sufletească şi gnoseologică a bestiarului pus în mişcare, populat de figuri brutale, adolescenţi cu porniri criminale şi / sau care au abandonat şcoala de mici, bodyguarzi analfabeţi, „gorile”, torţionari şi malaci fioroşi) şi stilul extrem de elaborat al naratorului, preocupat excesiv în a decripta semnificaţii ascunse, insolite, ingenioase, conferind paginii şi comentariului un aer înalt intelectual. În acest univers în care personajele „reuşiseră să scoată cuvintele din viaţa lor”, trăind uneori „în umbra unui prezent monosilabic”, dialogurile sunt extrem de rare, pentru că ele sunt purtate de nişte inşi nu doar ultra-mediocri, ci care se comportă adesea ca nişte bestii, incapabili să emită vreo formă de compasiune, destinaţi parcă să devină ucigaşi cu sânge rece. Ainur, eroul acestui univers decăzut şi abject, în care se dau – la propriu – lupte pentru supravieţuire, este un Goliat de etnie tătară, care îşi atinge, treptat şi metodic, obiectivul dinainte stabilit, şi anume acela de a supune prin teroare un cartier întreg. El profită de umanitatea în derivă şi prinsă puternic între două lumi, definitorie pentru lunga perioadă de tranziţie românească din postcomunism, cu atât mai cruntă în straturile de jos ale societăţii.
Asistăm prin urmare la un exces de comentariu mitologizant din partea naratorului. Acesta cedează unui impuls al decriptării ingenioase, dar redundante. Într-o lume a celor care nu „cuvântă”, naratorul se simte dator să compenseze un deficit printr-un surplus, fiind aproape de a rata miza, prin comentariile sfătoase şi sentenţioase: „Era pentru prima oară când [Ainur] râdea în ultimele luni. Soarele, marea, omul şi măgarul din faţa lui deveneau pe nesimţite tuşele luminoase, culorile vii de pe pânza vieţii sale…”. Ar fi simplu dacă lucrurile ar sta doar aşa. Ele se complică, însă, mai departe, pentru că naratorul nu este, totuşi, unul obişnuit, el uzează de metafore la tot pasul, lăsând impresia că nu ar putea fiinţa altfel, ceea ce, pe măsură ce lectura avansează, îi amplifică autenticitatea şi îi reduce considerabil eventuala preţiozitate de până atunci, reuşind să contureze o atmosferă specifică, prin melanjul (neo-matein) de intelectualitate şi trivialitate. La fel ca în teatru, unde anumite interpretări în exces dejoacă acuzele de cabotinism, naratorul revine, egalează şi câştigă. În atmosfera unei lumi ale cărei bucurii autentice par a se rezuma la triumfurile naţionalei de fotbal şi la fanteziile consumeriste devenite realitate (copiii sau adolescenţii descoperă extaziaţi sticlele de Coca-Cola, sucurile Tropicana la pungă sau abţibildurile Turbo ori cele cu fotbalişti), comentariile naratorului seduc şi inspiră, având puterea de a înclina hotărâtor balanţa. Ai impresia că asişti la un seminar ori la o dezbatere intelectuală, unde romanul devine obiectul unor comentarii şi al unor grile de lectură ingenioase, cu profil şi aluzii mitologice sau psihanalitice, precum în pasajul următor, cu privire la un cuplu fără adăpost care îşi face veacul prin subsolurile insalubre, pestilenţiale: „Cum stăteau întinşi pe covorul de blănuri, păreau două fosile perfect conservate. O curiozitate arheologică. Un bărbat şi o femeie, morţi în circumstanţe misterioase, acum mii de ani”. Procedeul este, fireşte, mult mai vechi. Îl pune în lumină şi Nicolae Manolescu atunci când, comentând perspectiva din care sunt înfăţişate lucrurile în Enigma Otiliei de G. Călinescu, propune formula de „ochi al estetului”, adică un narator-specialist, dovedind, pe rând, multiple competenţe intelectuale, psihologice, sociologice, estetice, rar egalate. Abia înspre final se ia o distanţă faţă de aceste „didascalii”, iar comentariile alunecă înspre tragic şi înspre parodic, salvându-se paradoxal, la fel ca diminutivarea invectivelor (amintind de prozele lui Eugen Barbu: „ – ’Tu-ţi morţişorii mă-tii!”), prin autoironie: „Ainur. Dragonul sub aripile căruia [cartierul] FZN nu mai avea nevoie de termoficare”.
În redarea dimensiunilor înfiorătoare ale unui patriarhat defect şi infect, meritele prozatorului sunt excepţionale. Un univers în care femeile sunt violate sau mor la naştere, copiii sau animalele sunt terorizaţi fără încetare şi din care vor rămâne extrem de intense tocmai acele culori dure, pe care ochiul vrea să le dribleze, de la care capul vrea să se întoarcă: o mână zbârcită ieşind prin tencuiala spartă a unui adăpost şi strivind un porumbel, trăgându-l înăuntru prin fanta mult prea îngustă, spre a-l devora, ori imaginea unor păuni morţi, otrăviţi, cu ciocurile pline de „o spumă albă în care colcăiau furnici”. Scena ucigătoare a romanului este aceea în care o căţea credincioasă este spânzurată de către tânărul şi nemilosul ei stăpân pentru că încercase să oprească o crimă în desfăşurare. O lume înfiorătoare şi desprinsă parcă din acele caricaturi apocaliptice, echivalând cu un semnal de alarmă, care circulă de câţiva ani în mediile online, anunţând dezastrul ecologic al speciei şi al planetei noastre.
Jucându-se ingenios cu timpurile naraţiunii, derulând neobosit înainte şi înapoi, romanul lui Tudor Ganea redă povestea estetizată a unor criminali lipsiţi de remuşcări, regândind în chip diversionist şi seducător un scenariu care deţinea, la plecare, însemnele mizerabilismului.
(o versiune prescurtată a acestui text a apărut în Dilema veche, nr. 892 / 2021)
Super postarea, big like!