Mă aflu în fața unui paradox, acela de a vorbi despre profesorul G.I.Tohăneanu, sarcină ușoară (dată fiind bogăția de informații), dar și extrem de ingrată și de dificilă (sărăcia cuvintelor când vine vorba de a zugrăvi un portret al magistrului). Singura cale convenabilă este, cred, simplitatea în complexitatea ei, nădejdea că G.I.Tohăneanu vorbește de la sine, opera sa în sprijinul limbii române fiind una monumentală. Așadar, magistrul, spiritus rector, se recomandă de la sine.
Indiscutabil, părintele Valentin Bugariu de la parohia Birda se poate considera un privilegiat, un beneficiar al întâlnirilor fericite, nu numai din punct de vedere teologic, religios, al întâlnirii cu și al apropierii de Dumnezeu, ci și a întâlnirilor cu oameni providențiali, G.I.Tohăneanu fiind unul dintre ei. A vorbi despre marele lingvist la modul trecut este o impietate, deoarce G.I.Tohăneanu este și va fi. Prin cărțile domniei sale, prin spirit, prin prezența aurorală.
Prin purtarea de grijă a părintelui Valentin Bugariu, care îndeplinește astfel o datorie pe care nu mă feresc să o numesc sacră (căci da, există și o sacralitate a culturii de care, sper, nimeni nu se îndoiește), dublată de o datorie morală față de Profesorul său, acesta adună între coperțile a trei volume consistente (aproximativ 900 de pagini), reunite sub titlul de Publicistică, cele mai importante articole publicate de G.I.Tohăneanu în presa culturală a vremii. Chiar și așa, dincolo de o operă vastă, G.I.Tohăneanu nu poate fi prins între tipare, între cadrele rigide ale unei limitări. Pe de-o parte Omul, pe de alta Cărturarul. În scurta, dar consistenta prezentare făcută în debutul volumului întâi de publicistică, părintele Valentin Bugariu vorbește despre G..I.Tohăneanu, om de o rară valoare umană și profesională, în calitate de ,,ucenic” al magistrului, cu nostalgie, dar și cu o firească emoție, dintr-o mare dragoste, dar și în semn de pioasă și uriașă prețuire, magistru care, iată, nu este numai un ,,apostol” al cuvântului, ci și un vrednic și elogios ,,mărturisitor” al său.
Din cele trei volume de Publicistică, inspirat intitulate Ciudata viață a cuvintelor (și asupra acestui aspect am să revin), inevitabil incomplete (perioada vizată fiind 1990-2005), descoperim un G.I.Tohăneanu de o aleasă noblețe sufletească, un împătimit care se folosea de cuvânt cu o ușurință și o profunzime halucinantă, el fiind un adevărat ,,părinte” al lor, dar și mare, fidel și devotat prieten.
G.I.Tohăneanu a fost un mare liturghisitor, un truditor pe ogorul credinței și al cuvântului, dar și un ,,scormonitor” la temelia sensurilor lor, dascălul învățat, luminător. Credința și creația, două cuvinte care se ortografiază cu aceeași literă C (precum Cristos), două domenii de referință care se întrepătrund și se completează reciproc.
G..I.Tohăneanu este faurul care ,,lămurește” în focul explicaților sale docte sensul cuvântului. El este cel care dă viață cuvintelor, le și se înnobilează cu ele, e un veritabil Cavaler al Cuvântului. Toate articolele magistrului dau senzația că acesta povestește (din drag și dor de cuvânt), lucru întâmplat și cu ocazia seminariilor și prelegerilor ținute în fața studenților, fascinante în esență. Din acest punct de vedere al ,,povestașului”, G.I.Tohăneanu se înrudește cu un alt mare cărturar pe care l-au dat Literele timișorene, coleg de generație și de creație, profesorul Eugen Todoran, blând supranumit ,,moș Poveste”, datorită erudiției sale, tonului cald, patern cu care le vorbea tinerilor, dragostei sale de cuvânt. Prin limba română, structurată pe cea latină clasică, G.I.Tohăneanu înțelege să (se) mărturisească, dar și să caute febril cuvântul dincolo de Cuvânt.
Până nu demult, în peisajul mediatic autohton exista o emisiune televizată care se numea ,,Am întâlnit și români fericiți”. Raportându-ne la context, putem afirma că G..I.Tohăneanu a fost unul dintre ei. Dascăl și pedagog de școală veche, G.I.Tohăneanu, ,,patriarhul” lingvisticii bănățene, ,,gura de aur” a literelor românești, făuritor de ,,troițe” din cuvinte, titan al exprimării corecte, îngrijite, ,,dascăl fără pereche”, ,,Profesorul” (I, p.19) nu a agreat nicicând piedestalurile, ieșirile egocentrice la rampă, modestia sa fiind una proverbială. Aventura descoperirii sensurilor ascunse ale cuvintelor l-a fascinat pe G.I.Tohăneanu de-a lungul întregii sale existențe. Pentru domnia sa, limba latină clasică, ,,limba paternă” (I, p.20), cum o numește inspirat, reprezintă acel ,,acasă” simbolic înspre care năzuim cu toții și la care ne-ntoarcem periodic cu neprecupețită râvnă. Ca într-un ritual, G.I.Tohăneanu ia cuvântul, îl disecă în părțile sale componente, și-l redă apoi șlefuit, ,,lăut”. Iubitor de Eminescu a cărui operă omnia a pritocit-o filă cu filă, îndrăgostitul de cuvânt G.I.Tohăneanu nu a încetat niciun moment să țină pledoarii extinse în favoarea limbii latine (fiind un destoinic apărător al ei), pe care nu a considerat-o nicicînd o limbă moartă, așa cum eronat se vehiculează, fiind încă o limbă indispensabilă prin care ne legitimăm ca popor (de aici și necesitatea introducerii latinei ca limbă de studiu în școli și licee, idee intens susținută de magistru). G.I.Tohăneanu e cel ce vine în întâmpinarea limbii latine clasice, act patriotic în esență: ,,Dacă româna este limba noastră maternă, atunci putem spune, cu aceeași îndreptățire și cu aceeași mândrie, că latina înseamnă pentru obștea românească limba ei paternă. Îmbogățim astfel și conceptul <<patrie>>, extras din expresia latinească (terra) patria <<pământ al părinților>>; actualizăm, deopotrivă, măreția gravă pe care noțiunea <<tată>>, <<părinte>> (pater) o avea în dreptul roman. […]
Într-adevăr, noi aparținem cu trup și suflet, prin modul de a gândi, de a simți și de a ne exprima, lumii romane, ca ostrov răzlețit al latinității în partea ei extrem răsăriteană.” (I, p.20)
Articolele lui G.I.Tohăneanu împrumută din măreția regalului cultural. Lingvist prin vocație ce a făcut din ,,cultivarea limbii” (I, p.25) o profesiune de căpătâi, cel ce regăsește Drumul latinității, care ,,rostogolește” cuvinte și ,,răstoarnă” sensuri, G.I.Tohăneanu își duce ,,bătăliile” pe câmpurile semantice. Domnia sa împrumută din alura, aura și mentalitatea întemeietorului, a deschizătorului de cale, a purtătorului de mesaj și de ștafetă. Față de limba română, G.I.Tohăneanu se simte îndatorat moral. Pentru cauza limbii române merge până-n pânzele albe. O face, însă nu oricum, ci la un înalt nivel de profesionalism și de erudiție. În raport cu româna, G.I.Tohăneanu se comportă reverențios, Fiu și Domn al marii Doamne, limba română strămoșească, prilej de venerație și de (po)veste.
Autorul Ciudatei vieți a cuvintelor nu face paradă de limba română, ci, pur și simplu, o trăiește, îi declară dragostea sa eternă. Citindu-l pe ,,aurarul” G.I.Tohăneanu, avem revelații. Om de o vastă cultură, spirit enciclopedic, ,,mag”, G.I.Tohăneanu percepe latina și româna ca pe-un joc lingvistic (plăcerea jocului). De aceea, nu e greu să-l iubești pe magistru. La fel de bine, nu e îndeajuns să-l citești, ci e obligatoriu să ți-l și însușești.
Discursurile lui G.I.Tohăneanu se situează sub zodia surprizelor lingvistice, el durează în limba română, construiește trainic și temeinic. Din cunoștințele sale lingvistice vaste, G.I.Tohăneanu împărtășește cu o rară capacitate de a se dedica. Profesorul situat de-a lungul Cărării lingvistice românești, G.I.Tohăneanu face observații pertinente care au revoluționat sistemul lingvistic. Bogăția exemplelor cu care își ornează argumentația, excelenta cunoaștere a textelor din care citează, fac din el un autentic ,,grămătic”. Din spicele-cuvinte ale limbii române rodite din sol lingvistic fertil latin, G.I.Tohăneanu, Culegătorul, plămădește spice. G.I.Tohăneanu respiră cultură cum respiră aer. Având menirea de a fi revelator, domnia sa statornicește în limba română. Mintea magistrului nu poate fi cuprinsă, ci doar sondată. A-l citi și pătrunde pe ,,fenomen(al)ul” G.I.Tohăneanu, cel care ne ,,fură”, ne extrage din timpul profan, dincolo de ,,proba” inițiatică și de fascinație, e o îndatorire patriotică. Profund analitic, G.I.Tohăneanu nu dă lecții de limba română, ci oferă trăiri sublime de latinitate și de românitate. Prin recul, domnia sa ne pune față-n față cu propriii (proto)părinți. Iscusit cercetător, dar și ,,cercetaș”, G.I.Tohăneanu merge pe firul cuvintelor, compară, explică, găsește rădăcini, sensuri și semnificații, reface simbolice drumuri între ,,atunci” și ,,acum”. Cum se raportează cel în cauză la limba română, implicit la limba latină din care aceasta provine? Iubind-o, iubindu-le.
Cum ar arăta lingvistica românească fără contribuția decisivă a maestrului G.I.Tohăneanu? Cu siguranță, mai ,,altfel”, mai singură, piezișă și mai săracă, vorba poetului.
G.I.Tohăneanu percepe limba latină ca pe-un imens și inestimabil tezaur/rezervor din care se inspiră limba română. A scoate la lumină acest tezaur, a-l conserva, a ne sprijini cercetările în baza acestuia și a-l pune-n valoare e o datorie sacră. Magistrul Tohăneanu are vocația căutătorului de comori: ,,[…] să luminăm obârșia cuvântului și peripețiile lui semantice […]” (I, p.56). G.I.Tohăneanu, cel care are vocația risipirii, a pierderii și-apoi a regăsirii în și prin intermediul cuvântului scris/rostit, dublată de vocația integratoare, primește moștenire, dar și lasă moștenire sub forma cuvântului înnobilat. A ne familiariza cu publicistica maestrului și cu lucrările sale în sprijinul cuvântului echivalează cu o necesară primenire interioară. ,,Gospodar” al limbii române, legitim cunoscător al ei, G.I.Tohăneanu își declară apartenența la spațiul mioritic. Grija sa față de limba română e similară cu actul de (re)punere în posesie, iar studiile sale lingvistice, veritabile exerciții de a pune temelii și de adorație, au calitatea ,,jertfei” simbolice. Cel care adoră rostirea românească se apropie de limba strămoșilor cu venerație, făcând pentru templul limbii române un adevărat cult. Nu e închinare la idoli, ci parte integrantă din actul drept mărturisitor sau misionar.
În scris sau de la catedră, fascinantul G.I.Tohăneanu are vocație didactico-pedagogică. Magistrul nu aparține doar Timișoarei, Brașovului sau Galațiului, ci e al întregii țări, fiind un ,,bun” patrimonial. În afara unor premii onorante, nu am știință ca de-acum celebrul lingvist să fi fost inclus în Academia Română (instituție care l-a răsplătit, în 1965, cu Premiul ,,Timotei Cipariu”, pentru prima sa carte publicată, Studii de stilistică eminesciană). De aceea, o grabnică reparație morală postumă este absolut necesară. ,,Moștenirea” lui G.I.Tohăneanu nu se cuantifică în conturi în bancă, averi, bunuri mobile sau imobile, ci e reprezentată de zecile de generații de studenți care i-au trecut prin mână, de discipolii pe care i-a format, de cărțile cu valoare de testament care dobândesc valoare de document lingvistic. Simplu spus, averea lui G.I.Tohăneanu, ,,comunitatea” sa de avere o reprezintă limba română: ,,Sunt dascăl și, de m-aș zămisli iarăși, dascăl aș rămâne. De vreme îndelungată predau latina și româna, prin urmare aceeași limbă. Contactul asiduu cu gândirea antică; dificultățile, uneori de neînchipuit, ale frazei latine mi-au creat de timpuriu și mi-au întreținut, întreținându-l, sentimentul acut al propriilor margini. Mai simplu spus: mi-am dat repede seama cât de firavă e <<știința>> mea, cât de firavă rămâne-va ea chiar și în ceasul de cumpănă al ultimei socoate. Departe de a fi deprimant, sentimentul acesta s-a dovedit, cu timpul, stenic – un fel de <<dulce limitare>>, cum spune Blaga – îndrumându-mă să interpretez labor improbus ca noimă supremă a privilegiului vieții. M-am străduit să-mi lărgesc mereu zările înguste ale cunoașterii sub zodia <<febrei de noapte și zi>>. […]
Ca dascăl, n-am vorbit niciodată decât despre ceea ce însumi înțeleg și știu foarte bine: despre rădăcinile istorice ale graiului mioritic, despre nobila-i obârșie, dar și despre infinitele-i disponibilități de rostire limpede, răspicată și bine sunătoare a cugetului și a sufletului românesc, întruchipate în folclor, în pitoreasca vorbire de toate zilele, dar, mai ales, în operele literare nevremelnice. Din stimă față de ascultători, m-am exprimat simplu și clar, evitând sistematic una din cele mai grave ipostaze ale imposturii, aceea care lasă să se înțeleagă că <<a fi inaccesibil>> e tot una cu <<a fi profund>>. Am manifestat rezerve sau cel puțin prudență față de unele direcții foarte <<moderne>> de cercetare filologică, bine știind că <<módele>> au, și ele, slăbiciunea lor: mor tinere.” (I, p.64)
Revenind la titlul celor trei volume de publicistică, Ciudata viață a cuvintelor, ele stau sub semnul bizarului, uneori al neînțelesului și al uimirii, al hazardului și al inexplicabilului. Viața cuvintelor nu e ,,normală” (fixă sau stabilită pentru totdeauna), ci ,,ciudată”, maleabilă, supusă devenirii, miza pe cuvânt, pe cât de înșelătoare, pe-atât de necesară. Apoi, e dilema dacă, într-adevăr, noi controlăm cuvintele sau ele ne controlează și ne iau în posesie, dacă, în momentele sale de ,,revoltă”, creația nu se ,,ridică” împotriva creatorului sau dacă, ele însele, cuvintele au personalitate de sine stătătoare, sunt ,,alunecoase”, pline de mister, năbădăioase, aparent greu de înțeles, dar mult dorite și iubite: ,,Cine are de furcă de-a lungul anilor, cu firea năzuroasă, disimulată a cuvintelor – iubindu-le pentru ceea ce mărturisesc și detestându-le, cu obidă, pentru câte nu sunt vrednice să spună – acela se convinge, cu timpul, de <<ascunzișurile>>, de <<viclenia>> lor.” (II, p.60)
G.I.Tohăneanu își scrie articolele sub formă de însemnări și nu sub formă de lucrări științifice, nu predă (româna sau latina), ci se predă, oferă, deszăgăzuiește izvorul, curăță fântâna, se ,,ucenicește” la și pătrunde ,,în făuriștea lui Eminescu” (I, p.64), dar și în lumea de poveste creată de ,,Cel-din-Lancrăm” (II, p.31), autorul celebrului dicton ,,limba este întâiul mare Poem al lumii!” (II, p.83). Prin cuvânt, magistrul se dezmărginește, leapădă hotarul. În întreaga-i strălucită carieră didactică, domnia sa nu a dat curs nicicând efemerelor glasuri de sirenă ale discuțiilor sterile: ,,Nu am cultivat polemica de tip catedratic, considerând-o, în lipsa celui vizat, subumană, iar pe colegi ni i-am citat decât atunci când, despre contribuțiile lor științifice, nu puteam spune decât cuvinte de laudă. Mângăietor e, pentru mine, amănuntul că m-am bucurat, totdeauna, de înțelegerea elevilor mei, astăzi vrednici slujitori ai culturii și școlii românești, aici și în toate colțurile țării. Mulți mi-au devenit și mi-au rămas prieteni de nădejde. Către ei se îndreaptă, și acum, gândul înlăcrimat al unei afecțiuni nesmintite.” (I, p.65-66)
G.I.Tohăneanu manifestă o rară capacitate de dăruire și de ,,trăire plenitudinară”(I, p.67). În ciuda uriașului aport adus la cultivarea îmbogățirea limbii române, în modestia-i proverbială (,,erudiția <<în sine>>, formă penibilă a ostentației”-I, p.65), are impresia că ar fi putut face mult mai mult pentru limba strămoșească. Elogiator și promotor al dictonului Mens sana in corpore sano ce presupune nu doar pledoarie pentru viața sănătoasă, ci și pentru ,,elevare morală” (I, p.67), G.I.Tohăneanu creează sub semnul ,,olimpismului”, al înălțării spirituale spre culmile limbii române, de unde și ,,dreptul la <<înseninare>>”. (I, p.66)
Legătura lui G.I.Tohăneanu cu strămoșii este una esențială, asemeni lor, el fiind unul dintre ,,descălecători”. Iubitor de limbă și de Carpați (cărora le creionează un portret tulburător), domnia sa a pledat necontenit pentru unitate: ,,Din mănunchiul trăsăturilor distinctive ale Românei, cea mai izbitoare este, pentru specialiștii străini, remarcabila ei unitate, care-i asigură un loc special în peisajul idiomurilor neolatine.” (I, p.68)
Citind cele trei volume de publicistică, avem revelația revelațiilor succesive, starea de beatitudine și de înălțare sufletească a magistrului ori de câte ori descoperea sensurile ascunse ale limbii latine, ,,lamura graiului strămoșesc” (I, p.69) În spiritul lui Eminescu, G.I.Tohăneanu, faurul, lămuritorul, truditorul e mânat de ,,nostalgia lui împreună“ (I,.p.72). Prin extensie, eminescianul ,,tu-mamă, tu iubită, noi” (idem), în cazul eruditului lingvist, poate fi interpretat ca tu-limbă română, tu-limbă latină. Fără a fi urmărit de riscul cuvintelor din coadă sunătoare, îndrăznesc să afirm că G.I.Tohăneanu, cel școlit la clasici, e de confesiune român, iar ,,religia” sa, limba română. Din dorul de limba română, acesta își ia darul. G.I.Tohăneanu, prin moștenirea de tip spiritual pe care ne-o lasă, dă sensuri noi și semnificații scrisului în limba română, ne face conștienți de uriașul tezaur lingvistic deținut de graiul strămoșesc. Șarmant, original în abordare, mereu cu umorul și cu știința de carte la el (apanaj al omului inteligent), șugubăț, dar necruțător cu cei care siluiesc limba română, G.I.Tohăneanu e un hiper lucid spirit analitic, o capacitate asociativă și argumentativă uimitoare. Dragostea sa de verb se definește prin aceea că fiecare cuvânt luat spre exemplificare își are mica sa istorie lingvistică, micul său periplu de la origine, prin stadiul de influențe, conversii și mutații lexico-semantice, până în stadiul actual de folosire. Baza e latina și greaca veche, însă G.I.Tohăneanu nu se mulțumește doar cu/oprește doar la atât, ci merge pe firul etimologic al cuvântului, face conexiuni docte cu franceza, engleza, italiana sau germana. Totul e mai mult decât o strălucită punere în temă, e o sărbătoare a cuvintelor. G.I.Tohăneanu se apropie de sensul/rădăcinile cuvintelor la modul festiv, celebrator. Între toate nevoile fundamentale ale Omului Tohăneanu, nevoia acută de exprimare, nevoia de a fi în, prin și printre cuvintele prietene.
Preluând din discursul lui Tohăneanu despre opera lui Sadoveanu, reliefăm o dată în plus lipsa de paradă de intelect, discreția de care a dat dovadă magistrul, model de demnitate, de așezare în sine și de plinătate sufletească: ,,sub semnul fericit al discreției, niciodată sub acela, descurajant al erudiției ostentative”. (I, p.143) Îndărătul savantului, omul simplu, țăranul ancestral din care se trage.
Volumul I din Publicistică adună între paginile sale cuvinte tălmăcite, precum: ambiție, bust, treptat, casnic, cărare, potecă-potică, june, candidat, pecuniar, păcurar, sarcasm, lacună, firmament, recidivă, trivial, poftim, haide, ostracism, țară, brumă, doamnă, piatră, mormânt, șarm, iarnă, paște, crezământ, teacă, a se încrede, cal, mereuț, astruca, orfir, parlament, îndruga, delir, petrol, sălbatic, nătărău, neted, clopoțel, sur, vagadond, dobitoc, răscruce, rană, întunecime, corosiv, rost, unanim, canalie, baionetă, șpagă, șrapnel, pomadă, urât, brumă, cerneală, întinde, matusalem, succint, podoabă, revigora, făt (I).
Sub semnul aventurii lingvistice, G.I.Tohăneanu ne povoacă la primenire intelectuală, oferindu-ne explicații riguroase, unele cu titlu de inedit. Învățarea ca joc are un rol tonic, terapeutic, reconfortant. De aceea, cele trei volume invocate se citesc cu plăcere și cu interes. Citindu-l pe Tohăneanu, ieșim, indiscutabil, îmbogățiți. Neobosit tălmaci, expert în rostirea românească, maestru ,,grădinar”, tot atâtea atribute care caracterizează uriașa personalitate a lingvistului. Sub aspect tematic, operele din care exemplifică G.I.Tohăneanu sunt tot atâtea exemple de virtuozitate literară. ,,Deprins cu <<despicarea>> cuvintelor […]” (I, p.288), Tohăneanu dă dovadă de brevilocvență, de vorbire scurtă, concentrată, densă. La nivel de limba română, în procesul educativ, pentru carențele elevilor și studenților, sunt de vină profesorii: ,,În predarea limbii române la toate nivelele învățământului, cel mai neglijat, din păcate, domeniu este formarea cuvintelor, adică tocmai acela unde cu mai multă pregnanță ni se învederează extraordinara disponibilitate a graiului strămoșesc de a se primeni, de a se înnoi, de a se înmlădia în fel și chip în vederea unei exprimări cât mai exacte, mai nuanțate, mai suple. Realitatea este că elevii și studenții noștri filologi cunosc puține lucruri în legătură cu formarea cuvintelor, iar de vină suntem, în primul rând și aproape exclusiv, noi, dascălii, care manifestăm, în această privință o regretabilă și păgubitoare inerție.” (I, p.266)
Și cum felul de a ne adresa în limba maternă ne caracterizează pe fiecare în parte, G.I.Tohăneanu nu-i menajează pe aceia care, români fiind, uzează de limba română după bunul plac: ,,Categoriile largi de vorbitori și scriitori de la noi – ziariști, redactori la posturile de radio și televiziune, ba chiar înalți demnitari și oratori în Parlamentul țării – învederează în ultimii ani tendința de a se crampona de câteva cuvinte, folosite și răsfolosite din convingerea, greu de clintit, că ele <<sună bine>>, poleind sărbezimea enunțului și conferindu-i un aspect distinsoid.” (I, p.293)
G.I.Tohăneanu șlefuiește cuvintele, preschimbându-le-n diamante, și în cel de-al doilea volum din Ciudata viață a cuvintelor: măi, baltă, prour, lighioană, greier, fluture, privighetoare, scrum, toarce, fericit, dop, veni, sur, imn, viu, pădure, amâna, șăgalnic, răsări, Gheorghe, mal, țărm, liman, piedică, ciur, caier, vedea, cumplit, tiptil, pehlivan, ploscă, broboadă, tânjală, coleașă, potecă, turmentat, întâmpla, eres, îngâna, luneca, vitreg, mașteră, domnie, sfinție, lotru, obrăzar, scrisoare, coace, păli, pârgui, bucă, colb, codru, goleț, lăieț (II).
Față de limba strămoșească, G.I.Tohăneanu se manifestă onest, jumătățile de măsură, improvizația, speculațiile, formulările hazardate, fabulațiile, amatorismul, interpretările tendențioase și excesele fiind considerate tot atâtea forme de impietate. Latinist convins, Profesorul dezaprobă vehement ,,părerismul”, luând atitudine împotriva falsificatorilor de istorie sau a evidențelor, folosindu-se de puterea argumentului solid, intens documentat și probat științific. Acolo unde este cazul, face recomandări pertinente: ,,Celor atinși de morbul dacomaniei nu le place să li se amintească faptul de netăgăduit că numărul cuvintelor românești care aparțin în chip neîndoielnic substratului lexical autohton, preroman, este firav: sub 100. Fac precizarea pentru că tentația de a spori cu orice preț această cifră acționează tiranic asupra pseudo-specialiștilor, care au bătut o atare tobă mai ales în răstimpul 1950-1989, când era binevenită orice tendință de obnubilare a latinității neamului și chiar a limbii române. Adică: de renunțare la certificatul de noblețe a obârșiei noastre, la legătura verticală indestructibilă cu Roma eternă. În privința tracologilor prefăcuți – care, din păcate, mișună încă și se zbenguie <<nepedepsiți>> de nimeni –opinia publică ar trebui să fie ceva mai bine informată. Ca să poată fi luat în serios într-un domeniu atât de dificil, un filolog trebuie să îndeplinească următoarele condiții: să aibă serioase cunoștințe de indoeuropenistică; să stăpânească limbile clasice, latina și greaca veche; dar și pe cele balcanice, să se miște dezinvolt în istoria limbii albaneze. Cum fiecare din aceste condiții – ca să nu mai vorbesc de toate laolaltă – sunt foarte greu de îndeplinit de către un singur cărturar, rezultă în chipul cel mai firesc că numărul specialiștilor noștri autorizați să se pronunțe în problema substratului rămâne infim: Al.Philippide, B.P. Hasdeu, Ovid Densusianu, Sextil Pușcariu, I.I.Russu, Al.Graur, G.Ivănescu, Grigore Brâncuș, Ariton Vraciu, Cicerone Poghirc. Noi ceilalți, când afirmăm despre un cuvânt că aparține substratului, ne întemeiem, din prudență, pe consensul lor.” (II, p.8-9)
Deși prieten al cuvintelor, ,,îmblânzitor” al lor, G.I.Tohăneanu se apropie de ele cu precauție, emoție, smerenie și respect: ,,mă încumet să definesc […]” (II, p.60) Domnia sa trăiește (în) limba română, se însuflețește pe seama ei, limba română, continuatoare a celei latine fiind parte organică din ființa sa. Pentru lingvist, nimic nu egalează bucuria rostitului, după o îndelungă, rodnică și fericită cercetare: ,,Este o bucurie, cred, să afli și să regândești afinitățile originare dintre cuvintele ulterior răzlețite. De câte ori prilej se ivește, datori suntem să cășunăm această bucurie rostitorilor graiului mioritic.” (II, p.63)
Meseria de ,,îmblânzitor” de cuvinte nu este una ușoară, la îndemâna tuturor, fiindcă, nu-i așa, cuvintele au caracter politropic, multitudinea lor de ,,măști”-identități dând impresia de etern carnaval. Ca oamenii, cuvintele oferă și ele propriul spectacol: ,,Adevărata față a cuvintelor se vădește nu o dată vicleană și amăgitoare: este o dulce osteneală să o descoperi.” (II, p.87) În același timp, împrumutând calități antropomorfe, cuvântul e purtător de emoție – ,,forța emoțională a cuvântului.” (II, p.92)
G.I.Tohăneanu ne poartă prin ,,eoni” de lectură: Mihai Eminescu, Lucian Blaga, Alexandru Macedonski, Camil Petrescu, Șt.O.Iosif, I.Budai-Deleanu, C.Negruzzi, D.Bolinineanu,I. Heliade-Rădulescu, Grigore Alexandrescu, Vasile Alecsandri, I.L.Caragiale, G.Călinescu, Ion Creangă, B.P.Hasdeu, Ioan Ionocențiu Micu, V.Voiculescu, C.Bolliac, Mihail Sadoveanu, G.Bacovia, Geo Bogza, Romulus Vulcănescu, Tudor Arghezi, Octavian Goga, C.Ardeleanu, Nicolae Bălcescu, George Topârceanu, Duiliu Zamfirescu, Ion Agârbiceanu, Emil Gârleanu, Anton Pann, Ionel Teodoreanu, Dosoftei, Ioan Micu Moldovan, George Coșbuc, Coresi, Miron Costin, Nicolae Filimon, Calistrat Hogaș, Ion Pillat, Sextil Pușcariu, Alecu Văcărescu, Pavel Dan, Ion Slavici, D.Cantemir, Duiliu Zamfirescu, Virgil Birou, Stoica de Hațeg, Bogdan Petriceicu Hasdeu, Enea Hodoș, Radu Greceanu, George Murnu, Ion Barbu, Nicolae Iorga, Nicolae Titulescu, Barbu Șt.Delavrancea, Marin Preda, Cezar Petrescu, Nicolae Labiș, Petre Ispirescu, Tudor Vianu, Ion Minulescu, I.Neculce, Nichita Stănescu, George Lesnea, Gib Mihăescu, Liviu Rebreanu, Demostene Botez, Titu Maiorescu, Ion Frunzetti, Edgar Papu, Victor Ion Popa, Radu Tudoran, Gala Galaction, Radu Gyr, Victor Eftimiu, Cicerone Theodorescu, Nicolae Filimon, Șt. Augustin Doinaș, Mateiu Caragiale, Damian Stănoiu, Radu Popescu, Al.Teodoreanu, Dosoftei, Al. Vlahuță, V. Em. Galan, Zaharia Stancu, Jean Bart, Radu Stanca, D.Anghel, Petru Dumitriu, Simeon Fl. Marian, Ion Pop-Reteganul, Constantin Sandu-Aldea, Miron Radu Paraschivescu, Dimitrie Țichindeal, Eusebiu Camilar, Titus Popovici, Traian Demetrescu ș.a. Nu sunt simple înșiruiri de nume și de opere, ci lecturi intense ale lui G.I.Tohăneanu din care extrage, pune pe tapet, explică.
Citatele din traducerile realizate din Cicero, Socrate, Schiller, Lucretius, Vergilius, Ovidiu, Louis Comperos, J.B.Pristley, Rainer Maria Rilke, Titus Livius, Shakespeare, Goethe, Horatius, Cervantes ș.a. vin să întregească bogăția textelor analizate de magistrul Tohăneanu.
Pornind de la constatarea celebră a lui I. Budai Deleanu despre ,,Neajungerea limbii”, G.I.Tohănenau face distincția între poeți și prozatori: ,,Poeții, mai abitir decât confrații lor prozatori, simt și resimt sărăcia relative a vocabularului limbii în care scriu.” (II, p.150)
Aceeași problemă se aplică și în cazul traducătorilor: ,,Confruntați cu dificultățile de tot soiul pe care le implică <<versiunea>> -adică <<răsucirea>> unui text literar dintr-o limbă și alta – traducătorii sunt tentați și, nu o data, nevoiți să <<inoveze>>, adică să <<creeze>> formații lexicale proprii, inexistente până atunci. Abia dacă trebuie să mai adaug că aceste creații proprii sunt valabile în măsura în care ele respect legile sau tendințele formării de cuvinte noi în perimetrul limbii respective. Faptul că, în majoritatea cazurilor, aceste formații noi nu se impun, nu sunt însușite de obștea vorbitorilor, nu pătrund <<în uz>>, adică nu circulă în procesul intercomunicării obișnuite, – nu este de natură să-i descurajeze pe traducători. Condiția sine-qua-non a oricărui cuvânt nou este ca el să fie imediat inteligibil obștii, adică să fie constituit potrivit cu sistemul formării de cuvinte noi în limba respective.” (II, p.152)
La fel de riguros structurat, volumul al III-lea continuă aventura etimologică: remunerație (salariu, retribuție, soldă, onorariu, simbrie, leafă, diurnă), pensie, moment (clipă), otravă, victimă, nespus (negrăit), invidie (ciudă, pizmă), străbun, rămâne, rămășag, pricopsi, arcan, amăgi, obadă, cătușe, verigă, rubric, vag, milă, arătare, învăța, discipol, fura, nimicuri, sătura, bezmetic, tărâm, licări, vorbă, lacom, trebnic, ins, fragment, fraged, naufragiu, cufunda, zariște, caricature, capriciu, păcurar, laș, fântână, greblă (III).
Efectul inspirat al alegerii cuvintelor de către Tohăneanu se reflectă în profunzimea analizei. Nu e ușor să gestionezi ,,viața palpitant capricioasă a cuvintelor”, transcrie părintele Valentin Bugariu pe coperta a IV-a a volumelor menționate.
G.I.Tohăneanu, seducătorul-sedus ,,locuiește” în limba română. Ca o ,,gazdă” primitoare, el ne propune o călătorie de neuitat prin limba română, ocazie cu care ne explică, ne este călăuză în raiul limbii strămoșești, dragostea sa dintâi.
Parafrazând un dicton celebru, fără Tohăneanu am fi mai altfel, și mai săraci. Ciudata viață a cuvintelor are valoare de filon cultural. A lua ,,lumină“ de la G.I.Tohăneanu reprezintă îmbogățirea culturală a fiecăruia dintre noi.
G.I. Tohăneanu, Ciudata viață a cuvintelor. Publicistică (I), Arad, Editura Tiparnița, 2018, vol. I, 303p, vol.II, 286p., vol.III, 300p.