Într-o carte dedicată scriitorilor evrei, Crohmălniceanu îl lega pe Brunea-Fox (pseudonimul lui Filip Brauner, născut la Roman în 1898, format la Iași și strămutat la București) de activitatea avangardiștilor de la „Contimporanul”, „Integral”, „75HP”, „Punct” și „unu”. Deși Brunea-Fox debutase cu versuri și proză în 1915 în orașul de pe malul Bahluiului, alături de B. Fundoianu și Al. Philippide, criticul recunoștea că, ieșind devreme de sub auspiciile literaturii, acesta s-a dedicat reportajului, mai ales după mutarea în capitală, în 1919. L-a practicat asiduu și cu mare talent ani de zile, inter- și postbelic, în „Adevărul”, „Adam”, „Dimineața”, „Cuvântul liber” ș.a.. Autodidact fără studii universitare, dar extrem de cultivat, Brunea-Fox nu și-a ascuns niciodată opțiunile „de stânga” (nemărturisite ostentativ) și a devenit, prin stil, atitudine și teme, un fel de „prinț al reporterilor din România”, un reper inconturnabil al gazetăriei autohtone, creator de școală alături de un Geo Bogza, Tudor Arghezi ori (la un alt pol al perspectivelor, dar la fel de efervescent) Sandu Tudor. Dacă nu punem la socoteală jurnalul rebeliunii legionare, un fel de caiet editat în regie proprie în 1941, la București, îi rămâne un singur volum publicat antum, în 1957, despre Sulina, celelalte două, tot cu povestiri-reportaje, au apărut postum mult mai târziu, îngrijite de cei din familie și de apropiați.
Legitimitatea reportajului printre avangardiștii iubitori de îndrăzneli imagistice, ideatice și emoționale nu era chiar superfluă. Paul Sterian nota undeva, prin 1931: „Să vie cel cu o mie de ochi, o mie de urechi, o mie de picioare, o mie de telegrame, o mie de condeie, o mie de expresii, o mie de pistoale, să vie adevăratul poet. SĂ VIE REPORTERUL!” Brunea-Fox însuși, într-un puseu teoretic, observa despre acest gen considerat „de condiție inferioară”, „ținut la ușa templului literar”, „bastard princiar și cooptat cu jenante onoruri în strană, lângă marii sacerdoți ai versului și poeziei”, că, așa ambiguu cum pare, reportajul ar putea sta „în standul memorialisticii”: „În definitiv, un înregistrator de evenimente, de realități cotidiene poate sta prea bine lângă un autor de jurnale intime, cu însemnări făcute sporadic, din Crăciun în Paște, sau (cum se întâmplă frecvent), completate târziu, la bătrânețe, tot cu lucruri luate din bagajul fără lacăt al reporterului”. Ceea ce nu face imaginația, face observația, ochiul ager antrenat să decupeze exact detaliile relevante, să valorizeze întâlnirile providențiale, să genereze situațiile necesare și să le ordoneze într-o „poveste” adevărată și simultan de efect. Efect estetic și informațional, deopotrivă.
Într-adevăr, volumul său cel mai cunoscut arată, pe de-o parte, cât de talentat era autorul, pe de alta, cât de aproape de literatură e genul (sau cel puțin așa e cel practicat de Brunea-Fox). Reportajele mele (1979, pentru prima ediție, Polirom, 2020, pentru prezenta reeditare) e antologie cu texte publicate în varii gazete în anii 1920-1930, dar și cu un fragmentarium de mici eseuri (Carnete) de după 1945, plus un interviu autobiografic nedatat, luat de Carol Roman (inclus și-n prima ediție a cărții). Mare amator de incursiuni la fața locului, colecționar al unei întregi galerii de portrete memorabile și de instantanee de viață (Bucureștiul e centrul majoritar al narațiunilor sale), empatic, condescendent și adesea filotim cu prototipurile din spatele personajelor, Brunea-Fox nu scrie, de fapt reportaje, ci veritabile povestiri la firul ierbii, proze scurte excelent conduse narativ, cu o respirație constantă de la primul la ultimul rând. Nu simți aproape nicăieri intenția gazetărească de a relata, pur și simplu, de a da seamă despre cotidian pentru un public avid de mărunțișuri sau de cancanuri. Proza sa alcătuiește mozaicul colorat al lumii românești interbelice în cotloanele ei neștiute – o galerie de stampe vintage ce surprind tipuri umane exotice, decoruri și evenimente încărcate de pitorescul aspru al ratării. Artist al periferiei, al mizeriei și al suferinței (de aici, poate, și asimilarea naturală a autorului în România de după 1945), Brunea-Fox s-a aplecat în primul rând asupra celor care ar putea constitui, dacă nu un caz de salvat, atunci un spectacol uman demn de a fi cunoscut: comicele și redundantele perioade electorale la sate, noroaiele și promiscuitatea mahalalelor bucureștene, surprizele cartierelor cu intensă viață nocturnă, cenușiul vieții de provincie (nu sunt iertați nici coreligionarii, încondeiați cu haz ca-ntr-un insectar semitic), colcăiala absolut interesantă a cerșetorilor, a prostituatelor, a jucătorilor de noroc, a muncitorilor săraci, a chiriașilor și a pasagerilor din trenurile care se varsă dinspre provincie înspre capitală, aducând visători și ratați în căutarea Paradisului. Reporterul (deși ar trebui să-i zic mai degrabă „naratorul-personaj”) merge să cunoască de-aproape oamenii, călătorește departe, dacă vrea să afle ceva, înfruntă necunoscutul, își riscă pielea (amintesc doar incursiunea, alături de polițiști, prin locantele secrete ale mardeiașilor și ruletiștilor, sau cea prin străzile întunecate ale patroanelor de „paturi” ieftine), recurge la stratageme și la minciuni improvizate pentru a cunoaște inșii, a le intra în intimitate și a-i provoca să vorbească. Uneori însoțit de fotograful I.Berman (nu era ușor să cari pe atunci după tine incomodele scule de pozat – multe dintre fotografii sunt reproduse în volum), pentru a descrie, a povesti, a critica, a admira sau a comenta adecvat, Brunea-Fox devine un insider al propriilor materiale de viață, un explorator al marginalității ofertante, astfel încât deficitul de imaginație pe care-l reclama, ironic, la gazetari, să fie suplinit, zice-se, de cumulul de fapte „reale”. În fond, el e conștient că, prin același mecanism estetic ca la proză, poți face din faptul divers o veritabilă ocazie literară, fascinantă cu tot cu realismul ei presupus.
Cele mai bune bucăți ale volumului sunt, desigur, cea despre leproșii din Delta Dunării (Cinci zile printre leproși) – remarcată de toată lumea pe bună dreptate, o veritabilă capodoperă reportericească; cea despre băieșul evreu de la Sighet (Note de drum din Maramureș); cea despre potentatul turc din insula Ada Kaleh (Ali Kadri, «sultanul» din Ada Kaleh) și cea despre localurile rău famate din mahalalele Bucureștiului (Tractirul și trotuarul). Aș include aici, pentru tușa socială și portretistică, Mărirea și decăderea celui mai gras om din România, precum și Cei patru gemeni din Pătârlagele, „cazuri” de existență pe cât de inedite, ca documente literare, pe-atât de impresionante, ca drame umane. Ele sunt tot atâtea „proze” naturaliste, scrise strălucit ca stil și dozare epică.
Aș vrea să reproduc mai jos doar pasaje din cartea lui Brunea-Fox, alese special pentru impactul lor artistic, dintre atâtea altele. Primul e din faimosul text despre leproși, o coborâre într-un infern dantesc și suprarealist în imagerie, în încercarea de-a recupera o umanitate uitată, azvârlită de autorități cu scârbă și teamă cât mai departe de civilizație:
„În spatele meu o mișcare. Mă întorc brusc: un băietan cu o căpățână voluminoasă și o biciușcă după gât se dă înapoi, speriat. Recunosc chipul întrezărit din mașină. Cât am stat, fără să vorbim, privindu-ne, numai? Cine era mai îngrozit – eu, care aveam înaintea mea pe cei stigmatizați, sau ei, care priveau un om teafăr? Aveau, toți, aceeași mască sleită: pomeții umflați, nasul redus la un buric de carne, ochii mici, injectați, fără gene, fără sprâncene.
Un băiat de vreo cincisprezece ani exhiba o față terifiantă, sângerie, numai buze lustruite, ca o farfurie cu zmeură. Acest chip umflat (așa-denumita «formă leonină» a leprei) era parcelat de zeci de brazde adânci, săpate parcă cu briceagul.
Dinspre lazaret și-au făcut apariția patru femei. Una din ele foarte tânără. Aceeași mască. Deasupra gurii și pe o bună parte a feței albesc pete văroase, semnele cronice ale leprei. Celelalte două, peste gâtul tumefiat de bube aspre și reliefate, ca tot atâtea pojghițe de cărămidă, poartă – incorgibilă cohetărie sau camuflaj – o zgărdiță de mărgele.
Le salut. Femeile îmi mulțumesc cu un zâmbet. Doamne, această dilatare a gurii, ce efecte monstruoase poate scoate! Dar de ce țin toți și toate mâinile la piept, ascunse? Sau la spate? De ce le feresc de obiectivul fotografic, de ochii noștri?
Cel mai bătrân dintre ei – mai târziu îi voi recunoaște numele – îmi dezvăluie secretul. Îmi arată mâinile. Credeam că ține pumnii strânși. M-am înșelat. Îi lipsesc degetele. Au căzut fără durere, desprinse de lepră, ca niște fructe putrede. Mâna, insensibilă – forma anesteziantă a maladiei – atârnă inutilă. Iată băiatul cu biciul. Are degetele lipite toate laolaltă, ca o labă, și încovoaie ca o singură gheară. Unghiile lipsesc. S-au desfăcut și ele ca niște nasturi cu ața putredă!”.
Celălalt pasaj, mai scurt, evocă plastic, la pas de plimbare nocturnă, cadre ale unui cartier bucureștean de la margine. La fel ca mai sus, tabloul pare atins de o maestră tușă de crochiu:
„E atât de greu, noaptea, să știi unde începe la mahala o stradă! Am constatat-o iarăși, deși nu veneam ca debutant. Eram însoțit, cum am spus, de prietenul Chitră, negustor ambulant de ciorapi cu «defecte», băștinaș al cartierului, familiarizat cu toate «gropile» cu denumiri aiuristice, cunoscător al tuturor cotloanelor interesante.
Am bătut din nou locurile virane umflate de gunoaie, ulițele întortocheate ca mațele răsucite de colici, zaplazurile lătrătoare, fundăturile cu căsuțe turtite, prin ferestruicile cărora se proiectează un fragment de interior: o femeie despletită ce «silabisește» din când în când cu unghia un pieptene des; un copil ce leagănă un altul; o bătrână aplecată peste o albie cu rufe; o litografie veche; o jumătate de bunic; o cisovârtă de nepot.
Miros de putreziciune, de lături stătute. Undeva, departe, spre Orzari, chiote. Și nici un gardist, decât dulăi urlând pe nevăzute, mârâind subteran”.
Prospețimea povestirilor reportericești ale lui Brunea-Fox s-a conservat intactă și azi, așa cum se-ntâmplă, de fapt, cu toată proza bună. Dacă ar fi inserate vreodată într-o istorie a literaturii române, ar putea fi considerate un precedent extraordinar pentru autori omologi în preferințele imaginare și mult mai cunoscuți – George Mihail Zamfirescu, Eugen Barbu, Marin Preda, Sorin Stoica, Radu Aldulescu and comp. Dar nu e timpul pierdut niciodată. Până atunci, ele se pot reciti cu mari delicii.
