„Gândirea unui om este înainte de toate propria sa nostalgie”
Albert Camus
A scrie despre nostalgie este fără îndoială un demers de mare complexitate și mai ales încărcat de componenta unei subiectivități firești. Subiectivă în primul rând pentru că acest concept reflectă o stare de spirit și, poate mai elocvent, o stare a sinelui. Nostalgia copilăriei, a culorilor acesteia întotdeauna paradisiace, chiar dacă nu a fost neapărat așa atunci, nostalgia iubirii, în toate pluralitatea sa. Scriitorul francez Jacques Salomé scria că „atunci când nostalgia ne mușcă inima o face pentru că amintirea este încă plină de speranță”. Cum altfel decât nostalgie și speranță, deopotrivă, este să auzi freamătul valurilor unei Mări, ce mereu îți readuce în minte vibrarea valurilor unei alte Mări aflate la mare depărtare….Cum altfel să descrii sentimentul patern pe care-l încerci atunci când contempli copilăria fiicei tale întrebându-te dacă vei fi vreodată pregătit pentru senzația pe care o vei resimți atunci când va veni o zi? O zi pe care Charles Aznavour, în cântecul său răscolitor „À ma fille”, o descrie știind că vei fi, în ziua aceea, „trist și însingurat”, dar nu mai puțin deținător al unui dram de speranță că poate totuși încă nu ai pierdut-o de tot.
Timpul este o altă constantă a nostalgiei. Sigur, într-o lume în care acesta curge atât de nepalpabil, de năvalnic, este atât de greu să te ascunzi între filele de carte sau la adăpostul sunetului muzicii pentru a încerca măcar să urmezi îndemnul eminescian al „Odei în metru antic”: „Pe mine, mie, redă-mă!”. Totuși timpul, în mod inerent, are puterea de a ne cufunda în abis dar și de a ne oferi ceea ce scriitorul Grégoire Lacroix descria, în cuvinte puține dar sintetizante („Există momente atât de încărcate de magie încât ne dau nostalgia prezentului”), poate cea mai înălțătoare clipă a existenței, acea clipă atât de frumoasă încât resimți dulcea durere a trecerii sale și rostești îndemnul lui Goethe: „Clipă, rămâi! Ești atât de frumoasă”…
Da, nostalgia este subiectivă și este firesc să fie așa și pentru că poate are menirea de a îmblânzi un eșec sau măcar de a-l face mai puțin crud. Un astfel de gând este fortificat de cuvintele (sau „necuvintele”?) aceluiași Grégoire Lacroix: „Începem să îmbătrânim când avem nostalgia momentelor ce nu au existat niciodată”. O nostalgie a scenelor sau senzațiilor trăite cu sine sau, după cum rostește în cântecele sale același Charles Aznavour, contemplând și constatând „cât de tristă este Veneția”: „Să încercăm să uităm ceea ce nu s-a spus”.. Sensibilitate, emoție și menajare, fie și în ceasul cel mai încărcat de dramatism sufletesc….
Da, nostalgia este subiectivă pentru că ne aparține în totalitate, până la resorturile cele mai intime ale ființei. Poate fi nostalgia „frunzelor moarte” ale lui Jacques Prévert (poate mai cunoscute prin inegalabila interpretare a lui Yves Montand), poate fi o „vârstă de aur” în care și „privirile distante erau câteodată de ajuns”, așa cum la fel de sensibil ne transpune melodia lui Charles Aznavour „J’en déduis que je t’aime”. Peste toate însă, da, să reflectăm la cuvintele scriitorului și scenaristului David Foenkinos: „Ne petrecem timpul iubind amintirile care, la rândul lor, ne uită”.
Da, nostalgia este subiectivă pentru că reprezintă poate cel mai intim resort sufletesc, fiind o proprie percepție asupra a ceea ce am trăit sau ce am fi vrut să trăim. Nostalgia înseamnă reverie sau, dacă vreți, tihna reveriei și pentru că, așa cum ne spune una din „Cele 40 de legi ale iubirii” ale lui Elif Shafak, „ceea ce nu poate fi spus prin cuvinte poate fi priceput doar prin tăcere”. Nostalgia și timpul a cărui curgere este implacabilă și în fața căruia te simți dezarmat pentru că este atât de greu să urmezi îndemnul unei alte legi a iubirii: „Nu te lăsa dus de curgere. Fii tu însuți curgerea”. Nostalgia și timpul, paralele dar inseparabile, atât de interdependente deoarece, nu-i așa, „este nevoie de timp pentru ca secera să se transforme în lună plină”. Nostalgia și timpul, legate întotdeauna de frumusețea absolută, acea frumusețe a lui Baudelaire ce nu poate fi una desăvârșită dacă nu conține în ea însăși propria sa tristețe. Nostalgia și timpul…
