Cei mai mulți dintre prietenii, cunoștințele, rudele mele prin alianță din Occident sunt impresionați la noi de relațiile umane „mai dense” decât tot ce mai pot găsi azi la ei acasă, unde oamenii mor de singurătate, înainte de a muri la propriu.
Magica formulă despre „defectele calităților noastre” cu care m-am obișnuit să le temperez iluziile despre România, ca să nu mi se scoată pe nas deziluzia ulterioară, dar nu numai, nu se potrivește în acest caz. Simt că această legătură afectivă strânsă, reală la noi și dispărută în Occidentul opulent, este o consecință a unui dat social, istoric, și nu o trăsătură de caracter, sau de „psihologie a popoarelor”, cum se zicea, acum o sută și ceva de ani. Da, zic, ne ajutăm unii pe alții, fiindcă banii nu ne ajung până la următoarea leafă. Da, nu ne ducem părinții la azil că acolo pot muri cu zile, în indiferența și brutalitatea personalului, de care nimic nu-i pune la adăpost. Da, telefonăm unei cunoștințe, ca să telefoneze altei cunoștințe, care are o cunoștință medic bun, ca să nu ne moară aparținătorul, care trebuie operat de urgență, înainte de a-i veni rândul, sau casă nu încapă pe mâinile unui ageamiu ajuns acolo pe pile.
Dar toate astea fiindcă NU AVEM încredere în instituțiile statului.
Când statul este slab, când organizarea lui e proastă și funcționarea lui aleatorie, etica muncii (a fișei postului) este înlocuită la toate nivelurile cu etica relațiilor.
Toate acestea mi s-au luminat în cap după ce am citit cartea Monicăi Heintz, o antropoloagă pe atunci de 25 de ani, lucrând la Max Plank și făcând în România o cercetare din care i-a ieșit teza de doctorat numită „Etica muncii la românii de ani”, care ne-a fost propusă la editura unde lucram prin 2005, și-am zis că i-o public și dacă, debutantă fiind, am să i-o scriu cu mâna mea. N-a fost nevoie. Era impecabilă sub toate raporturile și a fost una dintre cele mai faste întâlniri ale mele cu un autor.
Deși titlul poate să înșele, cartea Monicăi este una care constantă, descrie, analizează, nu acuză, condamnă.
Nici nu ar avea ce. Mi-am pus azi, pregătindu-mă să stau pe telefon patru-cinci ore ca să mă înscriu pentru vaccin, ce aș face, dacă m-aș afla la butoane, într-un birou unde mi se anunță că a apărut un loc liber undeva la Filaret. (Nu vă repeziți la mine că o să mă „reped” eu însămi ceva mai încolo. Acum haideți să presupunem că lucrurile stau așa.) Ce-aș face cu un singur loc? Mi-aș suna mama, sora, prietena, cunoștința etc, sau i l-aș da necunoscutului care sună chiar în clipa asta la telefon?
Cred că doar un monstru de intransigență și corectitudine ar alege să se supună loteriei acesteia, abstracte, în detrimentul unui om în carne și oase, drag, apropiat și, sigur, disperat. (De ex. trebuie să plece la o expoziție și i se cere, la avion, adeverință că e vaccinat).
Sigur, azi, în faza computerizării serviciilor, această etică a relațiilor este împiedicată să funcționeze, ăsta e și scopul computerizării, să lichideze meteahna, nu?. Deși… vorba românului – și ea generată de „meteahna” pe care tocmai o descriu, portițe există mereu. Haideți atunci să ne imaginăm zecile de ani necomputerizați, în care primeai la magazin zece kg de carne și aveai la ușă cinci sute de flămânzi. Nu era mai „etic” să spui că nici nu le-ai primit firimiturile acelea de carne, și să le dai acelora față de care tu aveai obligații, afective, materiale, sociale etc.?
Penuria, sărăcia pe de o parte, și etica relațiilor pe de alta, sunt cele două elemente ale cercului vicios care nu se poate rupe cu nimic, nici măcar prin computerizare. Alta este intervenția dinafară, singura, care l-ar putea transforma într-un „cerc virtuos”, și nu schimbarea „mentalității” cu care ni s-au umplut ani și ani urechile. Fără o țară ca afară, oamenii nu pot avea un comportament ca afară. N-am idee în ce ar consta ea. Sigur, la modul foarte general vorbind, în lichidarea penuriei. Dar un început ar fi ca statul să renunțe la demagogie și minciună. Să înceapă să lichideze întâi penuria, asanând corupția, absorbind ffonduri, confiscând averi ilicite, tind pensii nesimțite, etc. și apoi să vină să se laude la televizor că ea penuria nici nu există. Iar dacă nu poate, să iasă cinstit la televizor și să spună că nu poate. Abia apoi să facă apel la oameni să înlocuiască etica relațiilor cu etica muncii. Ceea ce (s-a văzut în situațiile eroice în care lucrează medicii de exemplu), oamenii sunt gata să facă, și chiar fac, în multe locuri. Altminteri, toți știm, nu există îndoială, că dacă eu îmi aduc la vaccin mama, de cincizeci de ani și sănătoasă tun, mama altcuiva de șaptezeci și cinci riscă să moară. Iar asta dacă nu te sensibilizează este întâi fiindcă nu știi, pur și simplu nu știi, ce va face statul ăsta slab mâine. Dacă ai fi sigur că mâine criza se remediază, ți-ai permite să numești măcar un lucru pe numele lui și ai pune actul „preferențial” în adevărata lui lumină : etica relațiilor este în ultimă instanță o etică profund… imorală.