Simone Weil, Kierkegaard, Lev Şestov, Eugène Ionesco, Papa Francisc, Malraux, Tolstoi, Ortega y Gasset, Hemingway, Blaga, Jean d’Ormesson, Gabriel Liiceanu, Ernst Jünger, Saint-Beuve, Stendhal, Monseniorul Ghika, Julien Green, Aristotel, Camus, Jules Renard, Paul Gauguin, G.Bernanos, Sfântul Augustin, Cesare Pavese, I.D.Sârbu, Mircea Eliade, Catherine Mansfield, Baudelaire, G.B.Shaw, Proust, Valéry, Simone de Beauvoir, Jung, Jean Cocteau, Winston Churchill, Einstein, Fr. Th. Vischer, Nietzsche, Montherlant, Constantin Daicoviciu, Hannah Arendt, Kafka, Erich Heller, Witold Gombrowicz, Maurice Nadeau, Jacob Bőhme, Alfred de Vigny, Paul Zarifopol, Robert Musil, N.Berdiaev, Antoine Compagnon, Karl Kraus, Anton Holban, Ioan Casian, Gabriel Marcel, N.Steinhardt, G.Călinescu, M.Blecher, Cioran, Léon Bloy, Fernando Pessoa, G.K.Chesterton, T.S.Eliot, Chateaubriand, Ibsen, Tristan Tzara, Balzac, Gheorghe Chivu, Niculae Gheran, Chamfort, Matei Călinescu, Socrate, Novalis, Jean Chevalier, Alain Gheerbrant, Picasso, Benjamin Franklin, Ludwig Wittgenstein, I.Negoiţescu, Goethe, Keats, Jean Baudrillard, Woody Allen, Vladimir Lossky, Umberto Eco, Delavrancea, Gide, René Girard, Claudel, Isac Sirul, Jane Austen, Bernanos, Karl Popper, Borges, Milan Kundera, Lichtenberg, Jean-Francois Revel, Alain Besançon, Victor Eftimiu, Roger-Pol Droit, Mark Twain, Ana Blandiana, Samuel Butler, Petre Pandrea, Czeslaw Milosz, Rabindranath Tagore, Jean Paulhan, Roland Barthes, Goethe, Amiel, Konrad Lorenz, Rochefoucauld, Schopenhauer, La Bruyère, René Char, T. Maiorescu, Unamuno, G.Papini, George Santayana, Shri Ramakrishna, Jeune Hermite, Vauvenargues, Antonio Gramsci, Charles Darwin, Amos Oz, Edgar Lee Masters, Horaţiu, Swift, Kavafis, Seneca, De Sanctis, William Hazlitt, Oscar Wilde, Maria Zambrano, Dionisus Cato, Alexandre Kojéve, Elias Canetti, Rudolf Steiner, André Scrima, Heine, Eminescu, Diderot, Gomez de la Serna, Aldous Huxley, Poe, William James, Bernard Shaw, Mahatma Gandhi, Paul Ricoeur, Herta Müller, Cezar, Anatole France, Byron, Barbu Cioculescu, Caragiale, W.H.Auden, Le Clézio, Beaumarchais, Sfântul Toma d’Aquino, Dostoievski, Vladimir Nabokov, Maica Tereza, André Breton, Denis de Rougemont, N.Iorga, Henri Bergson, Vintilă Horia, Benedetto Croce, G.Negruzzi, Aristotel, Luigi Pareyson, Jean Cocteau, Groucho Marx, Anselm de Canterburry, Noica, Pitagora, Kant, Regina Maria, Epictet, Hegel, Walter Friedrich Otto, Coleridge ş.a.
Nu e o simplă înşiruire de nume celebre, nu e o strigare a ,,catalogului” sau o banală trecere în revistă într-un Jurnal literaturizat, jurnal de idei, jurnal de tip zestre culturală, a primi şi a lăsa moştenire, ci autosituare, învecinare, îndelungă zăbovire, din partea lui Gheorghe Grigurcu (care se individualizează asociindu-se), poet, prozator, critic şi istoric literar de primă mână cu vocaţia monumentalului, întregitoare, asupra unor personalităţi care i-au jalonat destinul. Georghe Grigurcu nu face paradă de erudiţie, ba din contră, modestia ce-l caracterizează e un atuu rar întâlnit în orgolioasa, complicata şi uneori indigesta lume a creatorilor. Textele însoţitoare ale celor invocaţi au caracter ornant, fiind, în acelaşi timp, îndemn la reflecţie.
Gheorghe Grigurcu, pentru care a fi nu înseamnă doar un dat existenţial, ci şi a fi în literatură, construieşte temeinic, niciodată la întâmplare, se mişcă liber în paginile cărţilor sale, dând dovadă de un grad sporit de responsabilitate. Niciodată singur, de vreme ce vasta-i bibliotecă-sanctuar (,,În biblioteca mea ultra aglomerată, cărţile dorm aidoma unor păsări de noapte. Dar, vai, cele mai multe nu se vor mai trezi niciodată.”-p.181) îi ţine în permanenţă companie, în ciuda antumităţii ingrate care a ales greşit să se dispenseze de un spirit enciclopedic, cel în cauză îşi plămădeşte jurnalul ca jertfă pe altarul creaţiei, la fel cum îl percepe pe Deus şi spiritul Său sacrificial: ,,Dumnezeu suferă aidoma nouă şi noi suferim aidoma Sa, într-o mutuală oglindire, în virtutea unui mister ultim care e temeiul fundamental al iubirii.” (p.5). Neîntîmplător, iubirea (,,caracterul sacrificial al iubirii” –p.11; ,,Există iubiri de care îţi dai seama doar atunci când obiectul lor dispare (…)”-p.184; ,,Iubirea, cel mai eficient solvent al trufiei. Iubirea şi trufia nu se pot asocia.”-p.224; ,,În fapt iubiri fără speranţă nu există (…)”-p.243; ,,Oricât de atroce, iubirea e un mod de speranţă.”-p.456), senectutea (,,Senectute. Din ce în ce mai frecvent ai simţământul că scrisul nu-ţi mai <<merge>>. Să fie la mijloc un deficit al energiei vitale sau altceva? Nu cumva e chiar un surplus al acesteia? Deoarece intervin clipe în care viaţa erupe cu o putere deznădăjduită, voind parcă a conjura finalul apropiat s-o mai îngăduie nemijlocit, ştergând orice interes colateral.”-p.170; ,,De regulă, am cu senectutea conversaţii plicticoase (…)”-p.275) şi moartea sunt teme predilecte în cazul lui Gheorghe Grigurcu.
După un lung periplu existenţial, stabilit într-un topos exotic propice creaţiei, cu multiple implicaţii simbolice, Amarul Târg sau Tg.Cărbuneşti (,,Cărbuneştii: Yonville-ul meu.”-p.144; ,,Străzile pustii din Tg. Cărbuneşti, inclusiv cea <<principală>>, adică şoseaua. Nu doar sâmbăta şi duminica, ci şi în celelalte blagoslovite zile, mai cu seamă după orele 13-14, când prea adesea se întâmplă să nu întâlneşti acolo ţipenie de om.”-p.196; ,,Ieşind zilnic pe străzile Amarului Târg, îmi dau seama cum a fost distrus centrul acestuia. Din teribilism, din indolenţă, din supuşenie oficială, din interese de profit personal?”-p.290; ,,Există dimineţi în care Parcul e stăpânit în aşa măsură de zborul şi glasul mulţimii de ciori, încât ai senzaţia că acesta este evenimentul de căpetenie al Amarului Târg.”-p.308; ,,Momente <<frumoase>>, în cursul unei modeste călătorii de câte o jumătate de zi până-n Amarul Târg, de acum perceput cum un <<oraş străin>>.”-p.322); ,,Bătrânele pe care le văd mereu în Parc. Câte două-trei plimbându-se lent ori aşezate pe bancă, au o alură care mă face să le simt drept mădulare ale Amarului Târg, mărturii întrupate ale trecutului său proxim, care trecut, de la un punct încoace, face parte din propria-mi existenţă.” -p.366) condensează întreaga ,,saga” a vieţii lui Gheorghe Grigurcu, un ,,refugiat” ce preferă tihna semianonimatului şi învecinarea drăgăstoasă cu necuvîntătoarele, de care se simte profund ataşat, pentru că nu-l trădează şi nu-l dezamăgesc, spre deosebire de oameni.
Scindat între ,,o neîmplinire nobilă” şi ,,o împlinire ignobilă” (p.182), situarea voluntară în vecinătatea Exilului şi a Împărăţiei, îi permite lui Gheorghe Grigurcu (om de tip Axis, ce a ales să locuiască la periferie) să se axeze pe cultură, pe înnobilarea spirituală, pe introiecţie şi pe retrospecţie, pe lucrurile esenţiale. Practicând un soi de ,,ecumenism” cultural, dar şi o ,,domesticitate” fertilă din punct de vedere artistic, domnia sa pune laolaltă informaţii din medii dintre cele mai diverse, mai toate având rol populatizant. Aşa se face că, alături de comentariile la unii autori citaţi, la pasajele de un confesiv pur (ce-l repune pe linia intimismului), de cugetările personale cu tilul de aforism (în care condensează, în cuvinte puţine, vorbe cu tâlc: ,,Se uzează până şi Neantul.” –p.14; ,,Învaţă în raporturi de succesiune cu tine însuţi (…)”–p.35; ,,Duplicitarul: un bisexual moral.”-p.61; ,,A nu crede în mister înseamnă în ultimă instanţă a nu crede în tine însuţi.”-p.117; ,,Cetăţi ce se apără pe dinăuntru, asediate de ele însele.”-p.173; ,,Uită ceea ce-şi amintesc alţii. Aminteşte-ţi doar ceea ce au uitat alţii.”-p.175; ,,Nu uita: originalitatea autentică e singurătate.”-p.322; ,,Sensibilitatea: o tristeţe a raţiunii.”-p.386; ,,Oboseala: o moarte în rate.”-p.419), scriitorul preferă şi decuparea (în ton cu cerinţele fragmentarismului) şi reproducerea unor pasaje din reviste de cultură (,,Dilema veche”, ,,România literară”, ,,Historia”) sau de largă circulaţie (,,Click”, ,,Formula As”, ,,Adevărul”), ieşiri din ,,perimetru” sau din hotar, ce au ca bază de plecare teme de actualitate. De aici nu lipsesc curiozităţi din lumea largă, istorioarele cu tâlc, misoginia, sclavia, corpul şi afecţiunile sale şi remediile aferente, terapiile complementare, subiectele strâns legate de lumea animalelor şi de lumea mondenă, aspecte din cotidian (ce trădează conectarea lui Gheorghe Grigurcu la viaţă), replicile din filme sau din gama ,,Pe ce lume trăim.” (p.337), bizarerii, malnutriţie, soarta copiilor defavorizaţi, dezechilibrele sociale majore şi cauzele aferente etc.
Un interes special alocă scriitorul Naturii, parte integrantă din fiinţa sa, refugiu, melancolie în formă continuată, model de inspiraţie sau întâlnire cu Himera: ,,Un sfârşit de martie neobişnuit de cald. Privesc în pădurea din apropiere copacii înveşmântaţi în albul mugurilor, cu aspectul unor Îngeri vegetali.” (p.59); ,,A iubi unele plante sau lucruri cu care te-ai obişnuit în locul oamenilor? Nu, a le iubi ca şi cum ar (putea) fi ele însele oameni.” (p.89); ,,În pădurea din apropiere, ca de obicei cu căţelul, înaintea prânzului. La un moment dat zăresc o femeie urcând alene scara lungă de pe povârniş, cu o rochie albă şi cu un batic alb pe cap. Printre ramurile înfrunzite care intersectează succesiv imaginea, baticul capătă o înfăţişare neverosimilă, fluturând imens cum un steag. Ceva e în neregulă. Îmi concentrez atenţia şi constat că rochia albă a devenit de un galben intens. Mă apropii de scară pe poteca laterală pe care mă aflu şi altă surpriză! Femeia care e acum la câţiva paşi de mine nu poartă niciun batic şi e îmbrăcată în alb, precum la început. Ce să fi fost? O secvenţă din trecut sau din viitor, o hârjoană fără sens, un simbol? Sau o biată defecţiune de moment a privirii mele?” (p.153). Nu de puţine ori, în substrat, se simte influenţa şi tentaţiile po(i)eticului, domeniu cu care scriitorul e atât de familiarizat.
Gheorghe Grigurcu practică unitatea în (bio)diversitate, evitând cantonarea exclusivă pe domeniile de strictă specialitate sau parada de sapineţă, în text întâlnindu-se fericit scriitorul Grigurcu cu omul Grigurcu (,,Ai slăbiciuni nu neapărat pentru a le înlătura, ci pentru a te cunoaşte mai bine.”-p.246). Indiferent de situaţie, ceea ce caracterizează Jurnalul lui Gheorghe Grigurcu (jurnalul ca ,,slăbiciune”) e o imensă discreţie şi un uriaş bun-simţ (în sensul common sense-ului anglofon). Legat de prima ipostază, marea sa dragoste rămâne Poezia, ortografiată cu majusculă, Libertate asumată, alfa şi omega, vibraţia cuvântului din care-şi trage seva, dorul, darul şi am(n)arul, în care îşi are obârşia, acel ,,acasă” nostalgic greu de prins în cuvinte şi de definit: ,,Prima datorie a poetului nu e cea de-a produce poezie, ci de a înţelege poezia.” (p.182); ,,Poetul trăieşte un al patrulea timp. Nici prezent, nici trecut, nici viitor. Un timp fictiv care, spre a nu-l descuraja iremediabil, dă impresia că-i nutreşte nemijlocit textul.” (p.195); ,,Te impresionează nu atât emanaţia zilei din noapte, cât cea a nopţii din zi. Misterul venind din claritate şi nu invers. E poziţia poetului spre deosebire de cea a misticului.”(p.244); ,,Poezia, o acrobaţie între existenţial şi Neant (…)” (p.319); ,,A atinge starea în care poţi scrie poezie presupune a te afla într-o armonie revelatoare cu întregul, chiar dacă îl deteşti parţial sau total în textul tău.” (p.326).
Căutarea ostentativă a Metaforei (,,Bruma: lacrima îngheţată a soarelui.”-p.182; ,,Metafora nu se cuvine a fi un fluture mort (…)”-p.188; ,,Metafora: o ficţiune constructivă (…)”-p.217; ,,Metafora: a lăsa lucrurile să vorbească aşa cum ai fi vrut să vorbeşti tu însuţi.” -p.435; ,,De la masa ta de lucru cad fărâmiturile textului. Deschizi fereastra. Vin păsări să ciugulească. Le transportă în văzduh.” -p.257; ,,Mă simt uneori aidoma unui pumn strâns (…)” -p.340) are ceva din truda şi fascinaţia căutătorului de aur sau a plămăditorului în Absolut: ,,Criticul de poezie, mai mult decât oricine altul, un somelier al verbului (aşa s-ar cuveni să fie).” (p.64); ,,Scriem poezie poate pentru faptul că nu am avut suficient sânge rece pentru a contempla pur şi simplu existenţa. Poezie cum o slăbiciune a spiritului.”(p.278). Superbă ,,ratare”!
Există momente când Gheorghe Grigurcu adoptă atitudinea teoreticianului literar, scrisul ca proces sau titulatura de scriptor fiind bază de lansare a propriilor idei-monologuri cu sine, tot atâtea mantre: ,,Scrisul, un soi de durere fericitoare în secvenţele sale faste, nu face casă bună cu momentele de adâncă durere sufletească, de natură transverbală. Suflul divin, străbătând cu putere ultimele, preferă a le păstra în stare de trăire pură. Întrucât textul poate reverbera esenţa trăirii fără a fi totuşi esenţă, astfel cum oglinda nu e identică cu chipul pe care-l reflectă.” (p.10); ,,Scrii pentru a mărturisi ceea ce eşti (…)”(p.15); ,,Viclenia mistică a scrisului (…)”(p.19); ,,Scrii doar pentru ca suferinţa ta să fie cunoscută (…)”(p.21); ,,Scrisul putând deveni o pasiune irepresibilă (…)” (p.37); ,,Exişti pentru a scrie (…)” (p.72); ,,Când scrii se cade să simţi în jurul tău o constrângere confortabilă, similară cu cea a unei haine în care te simţi <<bine>>” (p.79); ,,Cultura nu e, nu se cade a fi o expoziţie de informaţii, de conştiincioase rezumate ori reluări, ci un timbru al expresiei, o culoare în care eterogenitatea elementelor s-a topit până la indistincţie. Până la efectul prezenţei unei existenţe.” (p.199); ,,Scriptor. A şti precis unde anume trebuie să te opreşti, ca şi cum ai merge mai departe.” (p.236); ,,Scriptor. Cauţi postumitatea doar atunci când nu ai ceva mai bun de făcut. A o adulmeca, a o stârni cu tot dinadinsul, a încerca s-o transformi într-o încredinţare nu constituie altceva decât o relaţie mahalagescă cu viitorul.” (p.404); ,,Scrisul îşi poate asuma anxietăţile, interogaţiile, stările critice ale fiinţei autorului. În schimb autorul are şansa de a-şi asuma calmul obiectual al scrisului său.” (p.449); ,,Patria sa: scrisul.” (p.462); ,,Îţi poţi împrospăta scrisul doar prin ceea ce îţi împrospătează spontan fiinţa.” (p.521).
Gheorghe Grigurcu nu se citeşte de-a valma, Gheorghe Grigurcu se asimilează. Cum se poate citi mai sus, Gheorghe Grigurcu nu e un ,,apatrid”. La el, timpul e unul spaţializat. Nu doar moartea e privită ca Marea Trecere, ca trecere-petrecere dincolo, ci şi experienţa/aventura scris-cititului. Când accesibil, când voit încifrat, Gheorghe Grigurcu îşi cheamă la sine cititorii precum un părinte grijuliu fiii rispitori. De aici şi generozitatea sa proverbială. Ceea ce se degajă din tonul Jurnalului său (,,Te confesezi paginii albe cu gândul că Dumnezeu te citeşte (…)”-p.343), pe lângă rafinament, stil, rasă şi clasă, e blândeţea dezarmantă, bonomia, pacifismul, nonconflictualul, jovialitatea, dorinţa de a spune şi de a (îm)părtăşi: ,,A scrie în acest jurnal în momentele în care n-ai în vedere un <<cititor ideal>> (…), ca şi cum, aflându-te singur într-un mare oraş necunoscut, te-ai putea rătăci înainte de-a ajunge în locul căutat.” (p.292-293).
Aristocrat al spiritului, Gheorghe Grigurcu nu poate fi decât profund, iar Jurnalul său, elixir de viaţă (culturală) lungă. A-l citi nu e doar o provocare, ci şi un câştig spiritual prin excelenţă. Raportat la felul cum se destăinuie, Gheorghe Grigurcu îşi este sieşi Corp transparent: ,,A te confesa înseamnă a deveni vulnerabil (…)”-p.41. Şi, grosso modo, tocmai aceasta face autorul Jurnalului, se vulnerabilizează, se dăruieşte pe sine, se defragmentarizează fragmentându-se. Tandemul pe care-l face uneori cu A.E., schimbul inspirat de replici şi completările reciproce pe ,,teme date”, sporeşte savoarea şi valoarea Jurnalului.
În privinţa mondenităţilor preluate la care face referire, Gheorghe Grigurcu preferă în majoritatea cazurilor doar citarea, nu şi reflecţiile personale pe marginea unor astfel de subiecte, el nefăcând decât să pună oglinda, să opereze o triere necesară, să compare, dar şi să ofere o alternativă, un binemeritat ,,respiro”. Elegant, curtenitor, subtil, fermecător, galant (,,Frumuseţea femeii e un soi de trufie a naturii, din care pricină comportarea trufaşă a celei ce are darul de a o poseda întristează precum orice exces.”-p.498), regalant, vivant, sensibil şi celebrator, Grigurcu practică scrisul ca o ,,gramatică sufletească” (p.48), ca o uriaşă (şi terapeutică) disponibilitate şi necesară ieşire din starea de însingurare. Faţă de confraţii care, din varii motive, pun la îndoială utilitatea jurnalului literar, el adoptă o tactică de respingere, scindat fiind între ,,starea de a scrie” şi starea trăirii (p.50). Când e pe cale de a deveni martorul unor lepădări de credinţă, Grigurcu se solidarizează ad hoc cu Dumnezeu, cugetările sale având rolul cuvintelor de învăţătură: ,,Nu te poţi apropia de Dumnezeu dacă nu eşti moralmente un om liber (…)” (p.68). Momentele când e acid, frondeur şi persiflant sunt extrem de rare. Cei vizaţi sunt detractorii fenomenului cultural, snobii confraţi, linguşitorii, falşii, infatuaţii, orgolioşii, veleitarii fără operă, dar cu un ego hipergonflat: ,,Viaţa noastră literară a ajuns să semene cu acele hanuri mizere din Spania de odinioară, unde călătorii puteau avea de mâncare doar ceea ce îşi aduceau de acasă (…).” (p.369).
Ca şi Max Blecher, Gheorghe Grigurcu este tributar lucrurilor din imediata sa vecinătate, inanimatul fiind şi o condiţie a pierderii/rătăcirii poetului printre obiecte, dar şi a regăsirii sale paradoxale, reflex al stării de dezînsingurare. Nu e din raţiuni materiale sau pragmatice (Gheorghe Grigurcu preferând o viaţă simplă, austeră), ci labirint de sine creat. Ca în celelalte chestiuni existenţiale fundamentale, e din nou prezentă vocea interioară, dialogul monologat, sinele care-şi dă socoteală sieşi (glasul din oglindă), dar se şi reevaluează periodic: ,,Iubirea ta pentru lucruri e poate cea mai apropiată de pilda iubirii divine, întrucât reprezintă cea mai amplă distanţă pe scara Creaţiei dintre superior şi inferior.” (p.58).
Când devine confesiv, Grigurcu creează. O spune răspicat atunci când defineşte rolul amintirii (pe care o opune memoriei): ,,A-ţi aminti cu adevărat înseamnă a crea. A crea momente viaţă din viaţă.” (p.62); ,,Memoria: birocraţie. Amintirea: libertate.” (p.442); ,,Cea mai emoţionantă trăsătură a feţei pe care mi-o descopăr sunt sprâncenele, întrucât îmi amintesc de cele ale bunicii mele materne (…)” (p.425). Cu alte cuvinte, amintirea are rol estetic, paideic, calofil. Despre amintiri se poate vorbi numai în cunoştinţă de cauză, la modul familiar. La fel, actul scriiturii (scrisul ca precumpănire) se fundamentează pe o minimă cunoaştere: ,,Nu poţi scrie satisfăcător decât despre lucruri pe care le cunoşti aproximativ (…)”. (p.81); ,,Scrisul: o stare insomniacă a cuvântului.” (p.304). Uneori, actul scriiturii, de prea mult plin, dă pe de lături, fiind similar bulimiei, situaţie în care se recomandă a te elibera de el pentru a nu te sufoca, pentru a nu te îneca cu propriile chestiuni ,,(in)digeste”. Prin scris, Gheorghe Grigurcu îşi confirmă ,,prezenţa lăuntrică” (p.90).
Când se raportează la spaţiul paradisiac al copilăriei, scriitorul devine ,,un altul”, nostalgic, arzând afectiv la temperaturi înalte: ,,Elev în clasa a patra primară, am ieşit de la şcoală mai devreme cu un simţământ ieşit din comun. Pe şoseaua din faţa şcolii (locuiam într-o comună gorjeană, fără lumină electrică, fără canalizare, fără telefon, fără radio, fără ziare) curgeau dârele de apă ale dezgheţului, săpând mici jgheaburi în lutul galben, sub bătaia unui soare năvalnic. După mai multe zile noroase, mi se părea că respir lumină. Nu fără bucurie încercam pentru prima oară impresia de-a mă afla la o răscruce. Pentru prima oară copilul care eram devenea conştient de însemnătatea amintirilor ce se conturau deja. Eram şi totodată parcă nu mai eram eu. Asteptam ceva, de-o imprecizie care căpătase o mare intensitate. Dintr-odată un rudiment al unui gând m-a fulgerat. Aştept, mi-am zis, un timp care să se transforme el însuşi necontenit în amintiri, care să-mi îmbogăţească necontenit amintirile pe care le aveam deja. Devenisem intuitiv un devot al trecutului ce se prefigura. Atât de precoce, naivitatea descoperea viaţa lăuntrică. Azi aproape nu-mi vine a crede că am trecut aievea prin acea neobişnuită dimineaţă.” (p.95); ,,Când eram copil (6-7-8 ani), îmi propuneam câteodată <<să fiu cuminte>>. Nu numai să nu ies (cu stricteţe) din cuvântul alor mei dragi, ci şi să le anticipez posibilele mustrări. Intram astfel într-o ordine ce mă liniştea, însă îmi da totodată şi fiorul unei mici aventuri.” (p.335). Amintiri care, invariabil, ne conduc cu gândul la personajul blecherian Emanuel din Întâmplări în irealitatea imediată. La fel de nostalgic e Gheorghe Grigurcu atunci când îşi aminteşte de toposurile esenţiale unde a lăsat, invariabil, câte ceva din fiinţa sa, amprentând cu eu: ,,Casele în care am locuit cândva, pe care le revăd la mari intervale, la Peşteana, la Oradea, la Cluj. Le reîntâlnesc pe dinafară, în fugă. Nu cutez a intra înăuntru, în încăperile în care am petrecut ani, uneori decenii. Poate că nici nu mi s-ar da voie. Intervine şi o inhibiţie de natură superstiţioasă. Dacă le-aş trece pragul din nou, n-ar fi ca şi cum aş călca pe un teren interzis? O stranie tabuizare mă face să le asimilez unor mistere (ficţiuni personale care s-au obiectivat).” (p.283).
Estetul Gheorghe Grigurcu face o profesiune de credinţă din a migăli cuvântul. Din această perspectivă, Jurnalul său este un savoir-faire cultural. Jurnalul lui Grigurcu provoacă, atrage ca un magnet sau ca un miraj, se cere în permanenţă a fi descoperit, oferind, în acelaşi timp, uriaşe satisfacţii de lectură. Cum genialitatea nu vine în cascadă, ci e sinonimă cu momentele aurorale ale creaţiei, scriitorul e conştient că, pentru a-şi întreţine pasiunea pentru scris şi a se antrena continuu, e nevoie şi de ,,ocoliş”: ,,Tot mai adesea mă apasă împrejurarea că trebuie să scriu despre lucruri ce mă interesează tot mai puţin. Când voi putea sta de vorbă de-a adevăratelea eu cel care sunt, cu cel ce-am fost, într-un joc netulburat al clipelor care par inomabile pentru a se lăsa numite şi a redeveni inomabile?” (p.102). În realitate, o delicată problemă identitară, ce poate fi soluţionată (parţial) printr-o uşoară detaşare, printr-o distanţare a eului de sine necesară pentru o mai bună înţelegere: ,,Dacă reciteşti de câteva ori, la intervale scurte, un text al tău pe care iniţial îl socoteai mulţumitor, acesta începe nu o dată să ţi se pară neizbutit. Încă o dovadă a faptului că în materie de creaţie repetitivitatea, obişnuinţa, rutina duc la un efect negativ. Remediul: o pauză în care <<să uiţi>> ce-ai scris, pentru a avea un mic şoc al întâlnirii cu un autor <<necunoscut>>.” (p.149).
E multă ,,viaţă interioară” (p.405) în Jurnalul de tip tumult a lui Gheorghe Grigurcu, la fel şi bogata sa colecţie de ,,imagini recuperatoare” (idem), prin care renaşte asemenea Păsării Phoenix. Pe cât de retras e Grigurcu în viaţa de zi cu zi, pe-atât de prezent, de doritor de companie e în Jurnal: ,,Jurnalul, prea adesea singura ta punte comunicaţională cu lumea.” (p.510). Aflat la originea unor tulburătoare cuvinte, Gheorghe Grigurcu are momente când devine ,,oximoronic”: ,,Captiv al stării de iluminare, aşadar liber, liber.” (p.490).
