Turist al toamnei, călător prin spaţii real-imaginare, cronicar al vremurilor în care trăieşte, inadaptat istoric-prozator sau/şi prozator-istoric, ce pierde adesea, deliberat sau nu, cont(r)actul cu realitatea şi cu evenimentul istoric (,,A apărut un fel de democraţie, din prostimea noastră cea vastă s-au născut <<băieţii deştepţi>>, profitorii de toate felurile, s-a edificat mai mult din vorbe decât din fapte <<statul de drept>>, e capitalism acum, dar unul original, <<românesc>>.” (Jucând 66, p.66), cel mai adesea trucat, ,,cosmetizat” şi ,,adaptat” nevoilor politice meschine ale momentului, pelerin prin propria-i viaţă, Mircea Pora, cel care are oroare de a prinde rădăcini în spaţii nesigure, neprotectoare, cel care are fobie de blazare, cel care nu se împacă nicidecum cu ideea contrafacerii istoriei, duce o perpetuă cruciadă împotriva propriilor temeri, a întrebărilor sale dilematice şi a unor vulnerabilităţi care-i scotocesc sinele, pe care şi le conştientizează, însă nu le şi acceptă cu resemnare.
Autor prolific (enumăr câteva titluri, într-o ordine aleatorie: Destinul lui Popescu, Duminica vine din faţă puţin obosită, Băi, profesore…, Republica Melcu’, Tour Eiffel turiştii toamnei, Bidonul, Şi eu am trăit în comunism, Ce mai faceţi, Maestre?), optzecist incomod (din nefericire, rejectat de colegii de generaţie), inadaptat, pentru care s-au sfârşit iluziile, blocat în ,,proiect”, neîmpăcat cu fragila, năbădăioasa, derutanta şi incerta democraţie românească, imun la gloria de scriitor (pe care o ia adesea în răspăr), întors împotriva hoţilor şi falsificatorilor de istorie, Mircea Pora lasă impresia că scrie doar pentru sine, nu în sensul jurnalului intim, ci în acela al unui monolog nesfîrşit cu propria-i persoană (de remarcat faptul că dialogurile dintre majoritatea personajelor lui Mircea Pora sunt absurde, ca şi numele purtate de către acestea –nomen-omen), că exersează într-un poligon de tir imaginar, unde ,,ocheşte” liber. Destinul lui Mircea Pora se identifică, până la un anumit punct, cu Destinul lui Popescu, personaj cu o existenţă discretă, anonimă, dar totuşi nesupusă la canon. Din ton, dar şi din reacţii, decelăm mirarea şi dilema existenţială vizavi de rostul său în această lume cu năbădăi, sufocată de un Popescu generic, în cazul de faţă Apostolescu (,,dictatura” lui –escu), omniprezent, banal în gândire, reacţii, comportament, atitudini.
În cea mai mare parte, cărţile lui Mircea Pora sunt de tip suspensie coloidală, care, la o lectură atentă, se depune-n straturi consistente în conştiinţa cititorului. Reflex al lumii haotice în care trăim, în care predomină motivul vieţii ca bâlci sau ca bal mascat, prozele sale nu se pretează la a fi povestite, ci doar la a fi luate aminte, fiind proze de tip perdele de ceaţă, povestiri fără subiect şi fără acţiune, fără vreo înlănţuire logică sau legică, fără desfăşurare graduală, în care spargerea barierelor temporale, uşurinţa pendulării între fantasmă şi realitate, bogăţia imaginativă pot induce uşor în eroare un cititor fără experienţă de lectură.
Sinceritatea nudă este unul dintre apanajele scriiturii lui Mircea Pora, alături de trecerile bruşte de la hilar la registrul grav/grotesc, unde sentimentul predominant e frica generată de necunoscut, dar şi de terifianţii ani ’50, în care a pătimit din belşug şi care i-au amprentat definitiv existenţa.
Mircea Pora, cel care refuză postura de ,,cufundac” (La fotograf, p.173), practică un soi de proză de atitudine, în care întâlnim un scriitor imprevizibil, la care orice e posibil, oricând. Marea capacitate de fantazare a lui Mircea Pora merge mână-n mână cu desele trimiteri la personaje şi locuri istorice, semn al nevoii sale de a contrabalansa istoriile traumatice trăite, de a ,,fabrica” istorii-scenarii, cu sens sau fără (în accepţiunea ionesciană a termenului). Istoria actuală, săracă în eveniment, excelează doar la capitolul cancanuri, politichie şi scandaluri (,,-Aproape toţi am băgat laba în ce nu-i al nostru…”-Teatru radiofonic, p.71), fiind o sumă de istorii mărunte, istorii fără istorie, nesemnificative la scara Istoriei, de dialocuri absurde, în van, cu tentă suprarealistă, istorii trăite sau imaginate, istorii întâmplate vs. istorioare, povestioare cu iz picaresc.
Mircea Pora nu scrie, ci recompune, consemnează literar cu acribie, ,,înhaţă” subiecte la îndemână (considerate de unii perimate, inactuale). Invariabil, ţintele sale fixe sunt contemporaneitatea declasată, sub standard, neperformantă vs. cantonarea pe anii ’50 (amploarea fenomenului istoric trăit pe propria-i piele motivează vigilenţa, starea de alertă perpetuă, lipsa de disponibilitate a scriitorului de a face concesii sau compromisuri). Paradoxal, mult înfieraţii ani ’50, alături de sumbra epocă ceauşistă sunt, pentru autor, bogate în amintiri, pe care le (tran)spune în proză. În replică, vremurile noi, postdecembriste, nu-l încântă, nu-i aduc alinarea şi liniştea mult dorite, nu se pretează la a fi ,,prinse” în scris, la modul celebrator, ci doar (auto)persiflant, şfichiuitor: ,,Lua-o-ar al naibii de cultură că nu mai scăpăm de ea […]” (Teatru radiofonic, p.70).
Nu e lamento, ci repetiţie obsesivă, cu un vădit rol pedagogic şi de fixare. Mircea Pora scrie despre acum şi atunci, acum despre acum. Martor la evenimente istorice cu potenţial de traumă, el se consideră dator să mărturisească. De dramatism ţine şi profesoratul lui Mircea Pora la Ohaba-Română, în anul de graţie 1970 (satul izolat, privaţiunile, plictisul, lipsa perspectivei şi a viitorului, blazarea etc.), fapt consemnat în Inspecţia, proza care deschide volumul Eu, Profesor Ion Apostolescu, experienţă descrisă pe larg şi într-o carte precedentă, Băi, profesore…, unde scriitorul se ia pe sine în cătare.
Ion Apostolescu este un cadru didactic oarecare, trimis (nu se ştie de către cine, cu ce ocazie şi în ce scop) să organizeze arhiva prăfuită a unei şcoli de provincie (arhivă lăsată de izbelişte mai bine de şapte decenii). Acolo, clasica atmosferă de împietrire generală proprie prozelor lui Pora, absenţa oricărui elan vital, a oricărei perspective că faptele pot lua şi o turnură favorabilă. Corpul profesoral, condus de o directoare acră şi îndoctrinată până-n măduva oaselor (gen sinistra Ana Pauker), nimic altceva decât o adunătură pestriţă, anonimă, lipsită de iniţiativă şi de viziune, supusă la ordin şi la directivele venite pe linie ierarhică de la eternul ,,centru”. Pe de-o parte, festivismul gratuit şi grotesc, de tip ceauşist, în aşteptarea inspecţiei, în urma căreia totul trebuie să dea ,,bine” (metehne comuniste), pe de alta, misiunea funcţionărească a lui Apostolescu. Pora nu ezită să ,,atace” ironic din prima: ,,În cabinetul de geografie, la lumina unei torţe, se confecţionau roci africane, singurele care lipseau din colecţie. <<Granit de Zambezi>>, <<Andezit congolez>>, <<Porfir de Burundi>> […]
În cabinetul de istorie, tot numai becuri şi portrete, se lustruiau febril busturile câtorva domnitori. Cu o pensetă, laborantul chimist readucea la dimensiuni normale nasul lui Radu Praznaglava, iar în dreptul ferestrei se pregătea reasamblarea calului ce-l purtase pe Ştefan în timpul luptelor de la Vaslui.” (p.10-11). Cum era de aşteptat, ca în schiţele lui Caragiale, căldură înăbuşitoare (care alimentează imbecilizarea personajelor), dăscălime ,,scrofuloasă” la datorie… Rând pe rând, Apostolescu (un pseudoapostol) se lasă purtat prin locuri bizare (,,Sala Cataloagelor”-p.13, ,,Sala Diriginţilor”-p.17), unde se petrec lucruri ciudate, între care resurecţia dosarelor. O primă constatare e faptul că din cataloage colbuite lipseşte media la purtare a elevilor de odinioară. În paralel, pe coridoarele şcolii, în aşteptarea inspecţiei, grotescul era la el acasă: ,,adjunctul îşi călca pantalonii.” (p.15). Nu lipsea nici protocolul salvator, decisiv în stimularea unei reacţii favorabile din partea inspectorului. În arhivă, la loc de cinste, un tablou ponosit, reprezentând un profesor din illo tempore, însufleţit ca la comandă, care iese din ramă şi începe să peroreze, situaţie terifiantă, vecină cu delirul: ,,Înfăţişa un bărbat în jur de treizeci şi cinci de ani, cu un început de chelie, cu o frunte înaltă, brăzdată de riduri. Buzele acoperite de o pulbere albă, pe obraji, tăieturi lungi, făcute parcă cu un brici. Părea să fi fost un om ager, inteligent, cu reuşite în viaţă.” (p.18). Ca în filmele horror, foşti elevi prind viaţă dindărătul numelor lor din cataloage şi se dedau dansului frenetic. Şcoala, un decor suprarealist de mari dimensiuni: ,,Deschise uşa unei clase…Pe bănci crescuse un strat de iarbă, podeaua se umflase, pe tablă era scris cu cretă roşie un dicton latin. De sub catedră ieşi un dulău cu un langoş în gură […]
Ajunsese în faţa cancelariei. Pe uşă erau desenaţi un mire şi o mireasă. Zăbovi cu privirea mai ales asupra lui. Semăna cu un clovn datorită, în special, pălăriei şi pantofilor […]
La câţiva paşi se afla o masă. În jurul ei, pe scaune şi fotolii, invitaţi, acoperiţi de plase de păianjeni. Erau îmbrăcaţi în haine de gală.” (p.21-23).
Întâlnirea dintre Apostolescu şi venerabilul inspector Vântu se consumă pe fondul unei probleme fără logică: ultimul nu putea fi pensionat, întrucât, din dosar, îi lipseau fotografii ,,standard”, care să-l înfăţişeze cu ,,mustaţă şi cioc.” (p.24). În ton cu nonsensul general, totul se aseamănă cu o regresie hipnotică.
Există, la Mircea Pora, două tipuri de amintiri: bune (Topolovăţul natal, şcoala, amicii din juneţe) şi rele (famelnicii ani’50, hidoşenia regimului comunist, nedreptăţile flagrante etc.). În toate, reperul fundamental, Axis-ul propriei fiinţe, e familia, în care un loc central îl ocupă figura tatălui, medicul Iuliu Pora. Fragmentele autobiografice ale lui Mircea Pora au valoare de testament. Pe cât de aprig şi înverşunat este când se proiectează în anii de tristă faimă, pe atât de sentimental devine când conturează portrete ale apropiaţilor: ,,nu mă pot desprinde de mediul rural.” (Curte întristată, p.28); ,,Seara, toată familia ascultăm la radio romanţe. Nu ne topim chiar de tristeţe, dar nici bine nu ne cad versurile ce se cântă.” (idem, p.29). Din peisaj nu lipsesc părinţii şi nici toamna târzie, reflex al unei stări de spirit, oglindită şi de întunericul de nepătruns din casă (consecinţă a drasticelor raţionalizări din epoca de aur). Sunt întrunite astfel toate elementele cerute de evaziunea în ficţiune, lucru realizat prin şarje scurte, acide, fandări, atac la baionetă, gesturi care spun mai mult decât par: incendierea hainelor în curtea casei părinteşti, apariţia unui leu jigărit, fanfara şi spectacolul de circ (simboluri predilecte la Mircea Pora) cu un auditoriu restrâns: ,,Un acrobat a stat într-un picior pe un scaun de bucătărie, aplauze, oaie şi o capră au tras, stânga-dreapta, un cărucior plin cu pietre, ropot de aplauze, o mâţă albă, o doamnă în patru lăbuţe, a intrat într-un fel de tunel ieşind la celălalt capăt complet neagră, ruperi de aplauze şi, în sfârşit, leul <<jerpelit>>, ce-l văzusem nu demult la noi în curte. Leul n-a făcut nimic altceva decât să sară de câteva ori peste un lighean cu apă.” (idem, p.30-31).
Consecvent cu sine însuşi, Mircea Pora ,,atacă” doar subiectele unde se simte ,,acasă”, inclusiv pe acelea în care fantasticul e deschizător de fante în imaginar. În majoritatea scrierilor sale, cum e cazul şi în Eu, Profesor Ion Apostolescu, scriitorul pune oglinda, nu menajează. Evadările sale în fantastic/suprareal sunt tot atâtea confirmări ale faptului că realitatea reală, realitatea ,,tocită” care-l înconjoară a devenit brusc strâmtă şi claustrantă, fiind secătuită de spectaculos, de inedit şi de autentic. E o realitate care nu-l mai (re)prezintă, o realitate perimată, vidă, o existenţă fadă (viaţa la bloc –Dialog…, stupizii vecini, zgomotul infernal al bormaşinilor -unealtă pe sufletul românului de rând-, pauperitatea materială şi spirituală, proliferarea hoţilor -Mircea Pora cel ,,furat”, deposedat de timp, istorie, tinereţe, idealuri, destin-, derizoriul -,,<<Festivalul Clătitelor>>, <<Bucuria Berii, a Vinului>>”, ,,Răcnetul Şuncilor” –p.34; Comisia de Bătături (I.I.); ,,<<Compunere Ministerială>>, cu titlul <<A venit Toamna>>” –Investigaţii, p.170; redacţia ,,Accent Ascuţit” – Schimbarea culorii, p.129).
Structural, Mircea Poara se află de partea Artei, dar şi a iubitorului de dreptate. Scriitor jovial, la care plăcerea spusului/scrisului e dublată de o fină ironie şi o percutantă autoironie, Mircea Pora critică acolo unde e de criticat, se ia pe sine în tărbacă. Pora nu e un băiat de gaşcă, ci un scriitor de gaşcă, coţcar, prietenos, accesibil, care se citeşte cu plăcere, dintr-un foc. Şi când glumeşte, Mircea Pora se ia în serios. Cele vizate cu precădere sunt kitsch-ul, promiscuitatea, lipsa de talent, ifosele de creator (Dialoguri pe Muntele Găina), condiţia ingrată a artistului, gusturile îndoielnice, impostura, ,,maeştrii” de conjunctură (nulităţi absolute), pseudo arta (care nu transmite nimic, în afara durerilor atroce de cap, a mâniei, repulsiei şi a indignării), demagogii (,,batalioane de <<tranca-fleanca>>”-La expoziţie cu copilul, p.158) etc.
Îndărătul unor astfel de proze şade un Pora care se ţine de şotii, care pune pe făraş şi taxează aprig din condei. De hilaritatea care basculează înspre absurd ţine şi felul în care Mircea Pora pune în gura semidocţilor promisiunile electorale neonorate, furtul din banii europeni, hoţia instituţionalizată, polticianismul de tavernă (Investigaţii), incultura crasă, prostia cu metodă (La operă. Şoapte în întuneric, La fotograf). Sunt, apoi, momentele-monumentele, în genul lui nenea Iancu, umorul negru (de tip Radio Erevan), dialogurile sterile, calambururile (discuţiile docte despre operă, tenori, teatru, muzică clasică, istorie, high-life, aristocraţie plasate în contexte funambuleşti, scopul lor fiind acela de a accentua analfabetismul şi deficitul de educaţie). În toate îl întâlnim pe desolemnizantul Mircea Pora.
Eu, Profesor Ion Apostolescu conţine o bogată galerie personagială. Actanţii prozelor lui Mircea Pora spun, verbalizează, dar, în realitate, nu comunică nimic, fiind incapabili de autoscopie şi de relaţii-reflecţii profunde. Numele lor (unele aducând aminte de Swift) spun totul despre cei care le poartă: Ypermont Youston, Ypergout Yukton, Ypersout Ykton, Radu Praznaglava, Felix Codarcea (Inspecţie); Sahie, Bicu, Lenuş, Petricello, Cârjan de la Pompe Funebre, Iepuraş, Cojocelu, Jackie, Fulga, Coposescu, Angeluca, Tavi Buncuş, surorile Turcu (Dialog…); Bădulescu, Viorica (deţinătoare de jurnal aberant-delirant); Stănică, Tase prăvăliaşul (Telefonul fără fir); Melania, preoţii Chefiru, Budapestanu, Iureş (Vestea ,,bombă”); impiegatul domn P. (Istorie şi nebunie); familia Ţacu Münchausen (Vizită nereuşită); Cotruţ, Vulpache, Dristorescu, Covaci (Jucând 66); Tase, Orlando, Calancea (Teatru radiofonic), Leonuş, Căpriţă (La operă. Şoapte în întuneric); Don Alonso, Perifoale, Mătcău, Poimâţu (Gigantica); Baba Sida, Moş Ticu, doctorul Meclejan (Aristocraţii din Ohaba); Augustin (Gusti) Sopon, Rembrandt Kalamata, Gore, Glăvan, Nică (Săptămâna viselor); Victor Pandulfu, Nesuică, Ana (Schimbarea culorii); Prundache, Pârşu (Secvenţe, secvenţe); Tibilică (Investigaţii); fotograful Federer (La fotograf); familiile Budău, Budoi, Budălău, fraţii Truţi, interlopul Babone, zis Piele-Ruptă (Şi telefonul a făcut ,,zdrang”…); generalii Plebe, Ghiţucă, Sentici, Tătarcea, Umflătescu, Peştişor, Pepene (Focul). Singurul personaj cu adevărat ,,serios” este Ghelmegeanu (Plată-răsplată), pătimitor în puşcăriile comuniste, care, peste ani, la senectute, ajunge să-şi vadă torţionarul ajuns cerşetor, dându-şi duhul pe treptele unei catedrale, semn că divinitatea reglează, cât de cât, lucrurile în univers.
Personajele lui Pora, în general suflete de funcţionari, trăitoare într-o lume promiscuă, la fel ca şi scriitorul care le dă viaţă, resimt acut criza de destin. Fără a avea pretenţia de genotipuri, predomină personajele ,,fără istorie” şi fără metafizică, oameni simpli, cu o existenţă măruntă (dar cu ifose de vip-uri), lipsiţi de eroism, în sensul clasic al cuvântului. Majoritatea sunt personaje cu o aură carnavalescă, interschimbabile (apariţia/dispariţia lor nu produce mutaţii grave sau dezordine în lanţul trofic), fără vreun scop în viaţă sau idealuri de atins, a căror prezenţă-absenţă nu contrariază sau scandalizează pe nimeni. Sunt personaje uşor comode, pentru care tehnicile de comunicare ce vizează coerenţa, consistenţa, concentrarea pe subiecte clare, funcţionează doar ca un apendice, de unde şi frecvenţa digresiunilor (citeşte bătutul câmpiilor), dezinvoltura cu care se abandonează în mrejele oniricului şi halucinantului. Obsesia meselor întinse, a chiolhanurilor, obsesia pântecelui plin şi a predispoziţiei pantagruelice de a îngurgita îl falimentează pe ,,a fi” şi, în replică, îl ridică-n slăvi pe ,,a avea”: ,,Sub formă de rozete, dispuseră, pe lângă farfurii, fursecurile, iar din brânză de vaci făcuseră o amforă, cam de trei palme înălţime, în care puseră ouă învelite în salată, saleuri, trigornuri, şi din nou ardei capia, Apoi, cu lame de cuţit fierăstrău, începură să taie puii fripţi şi să le tăvălească părţile prin frişcă şi smântână. Rezervară inspectorului principal un piept şi trei ficaţi, iar celorlalţi, aripile, gâturile şi mai multe pipote. Ţâmpii, tactic, erau ţinuţi de rezervă.” (Inspecţia, p.16); ,,am mâncat cucuvele şi prepeliţe preparate ca în Tirol.” (Dialog…, p.34); ,,Am mai înregistrat transporturi masive de ape minerale, gemuri, marmelade, torturi ce se menţineau proaspete luni şi luni de zile.” (Istorie şi nebunie, p.45); ,,M-am lăsat moale pe perne şi am început să-i povestesc despre prăjiturile ce mi le făcea mama în copilărie, rulade, învârtite, colac pe lemn, ştrudele cu brânză, cu mere, cu vişine, melci, plus torturile de ciocolată, lămâie, cafea.” (Cucule o fene, p.56).
Demonetizarea, ridicolul, reducerea la absurd sunt susţinute şi de maximele şi cugetările latine folosite grosier, anapoda, fără discernământ, în contexte hilare. Lor li se alătură plăcerea lui Mircea Pora de a-şi pune adesea personajele în ipostaza de intervievator-intervievat, ceea ce reiese fiind un talmeş-balmeş, ilogism în toată puterea cuvântului.
La Mircea Pora bătrâneţea, toamna, Topolovăţul, Ohaba şi chiar România devin personaje. Când face referinţă la ele, se vede pe sine personaj: ,,În acele ceasuri ce păreau fără sfârşit, m-am gândit la tot felul de lucruri, puţinele reuşite ale vieţii mele, copilăria aproape uitată, tinereţea făcută ferfeniţă de angoase, de anxietăţi, viaţa sentimentală neînchegată, palidă, semănând cu salatele uitate la soare, un adevărat infern de salturi, de răsturnări de situaţii pe plan profesional.”(Istorie şi nebunie, p.48); ,,E mult din trecutul meu aici.” (Vizită nereuşită, p.62); ,,Îmi place să scriu întotdeauna cu pix negru. Să scriu seara, când totul se linişteşte. Pereţii se întunecă puţin, iar mobilele, murind cu încă o zi, se afundă mai adânc în covoare ca nişte iepuri pe care i-ar absorbi, puţin câte puţin, nisipurile mişcătoare.” (Casa, p.78); ,,Nici nu ştii când te trezeşti scriitor.” (Însemnările unui cocoş, p.138).
Toposurile lui Mircea Pora sunt toposuri de graniţă, în care bascularea dinspre real înspre imaginar şi invers se face uşor şi pe nesimţite, de cele mai multe ori fabulosul dând impresia de veridic, de autentic, de verificabil, având aceeaşi priză la public ca şi realul (Istorie şi nebunie, de pildă, e plină de simboluri: peronul invadat de animale sălbatice, cimitirul ce adăposteşte în exclusivitate artişti-creatori, vagoanele pline cu pene, universitatea plănuită a fi ridicată pe un cimitir, sala de bal imaginară şi siluetele de tip iele, femeia transparentă, oamenii care se aşază mecanic la cozi, fără vreun scop anume, biroul şi fotoliul plămădite din noroi, umbrela neagră zburătoare, apariţia bătrânului descins parcă din Biblie).
Eu, Profesor Ion Apostolescu este şi un volum politropic, o colecţie a multiplelor faţete-identităţi ale lui Mircea Pora: copilul/adolescentul, împătimitul după Topolovăţ, justiţiarul, profesorul, istoricul, prozatorul, cetăţeanul, omul, nostalgicul, melancolicul, autopersiflantul, descriptivul secondat de evazionistul, necruţătorul cu snobii, ţopârlanii şi falsul academism (,,Imaginează-ţi-l pe sir William Windgrade, custode al cabinetului de stampe al bibliotecii regale din Londra, prieten de-al meu de la începutul epocii victoriene, nu la prima tinereţe, fugărit prin porumb […] de un oarecare Matcău sau Magdău, profesor sau medic, după declaraţii, sub pretextul că ar fi refuzat o supradoză de sarmale. Pe urmă, ce să-ţi mai spun de invazia aşa-ziselor <<doamne>>, ce nu ştiau nici Dunărea pe unde trece, de glumele groase făcute de diversele categorii de <<domni>>, de obiceiuri ca furtul papucilor miresei, strigatul de bani etc.” – Gigantica, p.93), cu cei care dobândesc fraudulos, dar şi împart cu largheţe diplome şi titulaturi pompoase etc.
În text se regăsesc cuvintele-cheie care definesc personalitatea lui Mircea Pora. Trecerile bruşte de la hilar la registrul grav denotă o mare capacitate de acomodare la (con)text. Pora-scriitorul e mereu cu cartuşul pe ţeavă, sancţionând drastic fie conceptul perimat de literatură tradiţională, fie vremurile (socialismul utopic). Există momente când singur îşi dă cartonaşul galben. Printre viziuni complicate, labirintice (spre exemplu, în Cucule o fene, se imaginează contemporan cu P.P.Carp şi cu Titu Maiorescu), scriitorul strecoară, din loc în loc, sub formă de ,,autobonificaţii”, amintirile-i din copilărie, reflex de autoconservare al ,,descriptivului” Pora. De ce fuga de real? Tocmai din cauza realităţii plicticoase, netentante şi neofertante din punct de vedere literar. Ludicul e o componentă esenţială a prozei lui Mircea Pora, care fixează o anumită ordine în aparentul haos prozastic al scriitorului. Prozele sale sunt spectacol de iluzionism (literar). De unde şi ipostaza de prestigiditator care face şi desface, care scoate din jobenul său imaginar personaje, făpturi, entităţi şi situaţii dintre cele mai bizare.
Comicul, cel mai subtil palier al intelectului, se găseşte în abundenţă la Mircea Pora, sub toate formele sale. Adevărata valoare a scriitorului Mircea Pora rezidă în meşteşugul şi în rapiditatea cu care-şi schimbă măştile-identităţi, fapt reflectat în tonul şi în mesajul naraţiunilor sale. El e când elegiac, când pamfletar, când pătruns de un profund lirism, când ,,ezoteric”. Alături de capacitatea sporită de fantazare, Mircea Pora dovedeşte un acut şi echilibrat simţ al realităţii. Drama inadaptatului personaj poranian rezidă în incapacitatea acestuia de a se simţi confortabil în propria-i/propriile-i identităţi, de a se mula pe cerinţele toposului geografic, social, politic şi istoric în care îi este dat să experimenteze, de a se metamorfoza în spirit identitar şi, nu în ultimul rând, în incapacitatea de a se reinventa, de a se nega pe sine şi a se autoanula pentru ca, mai apoi, cu forţe sporite, să se reconstruiască pe interior, de a-şi pune în paranteze istoria personală odată cu transplantarea sa în marea (dar inutila pentru el) Istorie.
Ambiguitatea la Mircea Pora este una voită. Pe unele fapte le creează, altora le facilitează culoar de trecere favorabil. Deruta, fantasticul care ia în stăpânire şi prin surprindere e un alt act de legitimare literară în cazul Pora.
Mircea Pora, ,,cronicar al noroiaelor […]” (p.50), refuză cu obstinaţie proza ,,cuminte” şi înregimentarea în şleahta scriitorilor-funcţionari, fără Operă, însă extrem de orgolioşi. De aceea, prozele sale sunt proze de tip reflex, halucinante, opium, l.s.d., ,,derapaje” care generează varii stări de lectură. Pora nu-şi propune să imortalizeze o lume frumoasă şi nici s-o cosmetizeze, ci se pretează la combinaţii-şoc. Prozele lui Mircea Poar sunt spectacol. Într-un cuvânt, Viaţă.
