11 octombrie 2020
Citesc din „Viața mincinoasă a adulților”, îmi satisfac foamea de literatură adevărată, o foame de care nici n-am fost conștientă până să deschid cartea Elenei Ferrante. Giovanna este prinsă între copilăria învăluită de lumina protectoare a iubirii părinților și o maturitate indusă brusc de o remarcă șoptită a tatălui: Începe să aducă a Vittoria. Mătușa detestată e simbolul originilor refulate, al acelui Napoli cavernos de a cărui vulgaritate Giovanna se simte irezistibil atrasă. Scrisul Elenei Ferrante e magnetic&hipnotizant. Citesc în semiobscuritatea camerei cu jaluzelele trase. Afară, toamna e prezentă ca o promisiune a răcorii care trezește.
14 octombrie 2020
Sunt în plină „febră Ferrante”. Romanele ei sunt piese esențiale dintr-un colaj al condiției feminine. Am terminat „Zilele abandonului” (Pandora M, 2018) zguduită de un fel de șoc electric al înțelegerii/al disprețului. Olga nu și-a imaginat niciodată viața în afara cuplului. Întreaga ei existență e una de satelit care gravitează în jurul inginerului Mario. Nu există sens în afara acestui cerc securizat al domesticului. Întreaga viață de copil/adolescent a fost o lungă pregătire pentru intrarea în lumea plină de sens a căsniciei fericite. Tânăra Olga se dresează singură pentru intrarea în rolul social. Autodisciplina e mantra acestei vârste, e o formă de protest la adresa originilor:
„Detestam tonurile ridicate ale vocii, mișcările prea bruște. Familia mea de origine își manifesta sentimentele zgomotos, pe față. Iar eu, mai ales în adolescență, când stăteam mută și cu mâinile peste urechi într-un colț al casei din Napoli, copleșită de aglomerația de pe strada Salvator Rosa, simțeam cum înăuntrul meu zvâcnește o viață gălăgioasă și căpătam impresia că toate lucrurile ar trebui, brusc, spuse pe șleau din cauza unei replici prea dureroase, a unei mișcări smucite a corpului. De aceea învățasem să vorbesc puțin și chibzuit, să nu mă grăbesc niciodată, să nu alerg nici măcar ca să prind un autobuz, să-mi amân reacția cât mai mult cu putință, umplând acest timp cu priviri perplexe, cu zâmbete vagi. Munca, mai târziu, mă disciplinase și mai mult.” (p.8)
Întregul sistem de iluzii consolidat de nașterile celor doi copii se prăbușește iremediabil când Mario face pasul neașteptat și își părăsește, aparent fără motiv, soția devotată. Olga e siderată („împietrită” în text) și începe un proces de reevaluare a propriei vieți care culminează cu regăsirea unui echilibru precar, echivalent cu o încetinire a procesului de autoiluzionare. Până la momentul privilegiat e cale lungă. Tot romanul e construit în jurul unei zile fatidice, o duminică din august, când toate stările ciclotimice ale depresiei post-partum se acutizează într-un climax al disperării, al nepăsării, al confuziei, al rătăcirilor nesăbuite în propriul apartament labirintic.
Câteva repere ale exteriorității contribuie la precipitarea, apoi la domolirea crizei: agonia câinelui otrăvit, boala a lui Gianni, fiul cel mare, agitația plină de solicitudine a fetiței vigilente, dar mai ales apariția spectrală a „sărmanei”, vecina sinucigașă, un personaj memorabil din copilăria Olgăi, cea care i-a plantat în subconștientul impresionabil de copil sămânța fricii de abandon. Duminica de august îi dezvăluie femeii întregul peisaj infernal al abisului, pregătit de propriile gesturi mecanice de cruzime (atacul irațional și furibund asupra celor doi îndrăgostiți adulterini) și indiferență (față de propriii copii). „Zilele abandonului” brodează pe tema amocului latent în orice cuplu patriarhal, în care femeia se sacrifică benevol pe altarul divinității masculine egocentrice și al copiilor care cresc neclintiți în infatuarea că totul li se cuvine.
La fel ca Milan Kundera, Elena Ferrante pune degetul pe rana relațiilor între bărbați și femei. Rana se numește autosugestionare. Viața domestică a familiilor fericite se întemeiază pe o domolire a spiritului de aventură, pe o îmblânzire înșelătoare a instinctelor. În spatele gesturilor docile se acumulează frustrări înăbușite, dorințe strangulate care nu mor, ci cresc până când devin diforme și explodează. Unitatea cuplului se sparge atunci în două extreme ireconciliabile: cel rănit și cel care rănește. „Zilele abandonului” se concentrează pe jumătatea vulnerabilă a fostului întreg: femeia.
Romanul face anamneza unei relații, a unei vieți marcate de compromisuri și renunțări, nu pentru a stabili un diagnostic precis, ci pentru a elabora, cât mai plastic și mai detaliat, raportul unei autopsii. Nu există un singur adevăr, ci numai interpretări, reinterpretări, fragmente de sens, aporii ale înțelegerii. Olga procedează cu Mario așa cum proceda cu rudele gălăgioase în copilărie: își pune mâinile pe urechi și pe ochi, neagă evidența (abandonul e precedat de câteva momente pregătitoare), preferă să aleagă din toate straturile personalității celuilalt pe cea care îi convine și care se potrivește perfect în scenariul fericirii casnice pe care și l-a construit cu migală. Chiar și după abandon, când Mario îi luminează Olgăi peisaje uitate din trecutul relației, ea refuză să accepte sugestiile lui cât se poate de explicite:
„Nu-și dorea decât să vorbească de rău despre sine și nimic din ce aș fi spus ca să-i temperez tendința obsesivă de autodenigrare nu-l convingea, își dorea cu orice preț să-l văd așa cum spunea că este: un neisprăvit, incapabil de sentimente adevărate, aflat în derivă chiar și în privința profesiei lui” (p.11)
18 octombrie 2020
E o Olga în toate femeile căsătorite, în toate mamele care nu știu cum să proceseze exasperările și puseurile de tandrețe ale maternității. Din când în când, curgerea lină și previzibilă a vieții noastre comune este întreruptă de bruiaje ale identității, de suprapuneri imperfecte între imagini îngropate în memorie, relicve ale ferocității, și mulaje confecționate recent, în care eul nostru confuz, incert, instabil este așezat în forma convenabilă pe care împreună am ales-o ca să camuflăm insecuritățile noastre familiare, teama de necunoscut, de boală, de indiferență, insignifianță, uitare, moarte.