Când începi să citești din plăcere, ești pierdut!
(Emil Brumaru, Crepuscul civil de dimineață)
Toate cărțile Anei Pop Sârbu le-am citit (și apoi le-am recitit îndelung) din plăcere, întrucât dorisem să scriu despre ele. Cartea nouă de poeme, Când amurgul devine albastru (Editura Vatra Veche, 2020), am citit-o chiar de mai multe ori decât pe celelalte, anunțându-se deosebită, una parcă numai despre sinele autoarei :
Ce înseamnă expresia din titlul volumului : „amurgul albastru” ?
Un prim sens pare să trimită la vârsta autoarei.
M-ați întrebat ce vârstă am. / La ora micului dejun / Mă concentrez / Să văd toate culorile, / Ascultând țipătul lor. /Am zece ani., /La cincisprezece ani, / Vremea e un stânjenel împlinit. / Apa nu e tulbure în miezul zilei. / Încep să simt suprafața ecoului. / La douăzeci de ani, orizontul rătăcește în noapte. / Ferestrele cuvintelor / Sunt larg deschise. / La treizeci de ani / Desenez în piatră / Pe cei doi îngândurați. / Silueta ei, / Un cuvânt necunoscut. / Silueta lui / un val risipit ce fuge de glorie. / La patruzeci de ani / Văd rădăcina pomilor / Fără să-mi încovoi oasele. . / Cu gândul o mângâi. / La cincizeci de ani, picăturile de ploaie / Se înghesuie pe iederă / Și târăsc pocalul în turn.. / La șaizeci de ani, / Iatacul devine tot mai nisipos / Și văd mai limpede / Ceașca aurie a timpului. / La șaptezeci de ani îmi spun: / „Încă nu e prea târziu / Să mă întorc la mine.” ( Poemul 47. Călătoria, p. 63).
(Of ! Tare îmi plac versurile : Silueta lui / un val risipit ce fuge de glorie. Pentru autocaracterizarea mea aș alege pentru finalul citatului un termen ceva mai obișnuit : notorietate. Ceea ce mi s-a reproșat totdeauna; și chiar de curând. Notorietatea se opune calității preferate de mine : intimității, așa cum sensul comun și clișeul se opun permanent, sensului individual și individualizat, despre care voi mai vorbi în cele ce urmează.)
Cartea doamnei Ana Pop Sîrbu mi-a adus aminte de situația excepțională prin care am luat cunoștință de înțelesul expresiei „orele albastre”, termen împrumutat din limbajul artiștilor fotografi și preluat azi și de comentatorii unor texte de poezie sau proză. Extrag mai întâi definiția expresiei ca termen fotografic, reproducând descrierea oferită de situl nikconisti.ro.
CE ÎNSEAMNĂ „ORA ALBASTRĂ”
Este momentul când cerul are o nuanță predominantă de albastru intens şi lumina este destul de delicată pentru a scoate în evidență majoritatea zonelor întunecate ale scenei, fără a fi necesară vreo sursă de lumină suplimentară. Acest lucru se datorează dispersiei Rayleigh, un fenomen prin care lumina se dispersează în particule mai mici decât lungimea de undă a luminii vizibile, același proces prin care cerul apare albastru.
Când soarele ajunge la șase grade sub orizont, acesta nu mai luminează direct pământul, ci luminează atmosfera superioară. Este momentul cunoscut sub numele de crepuscul civil. În această perioadă de timp, lumina roșie, care are o lungime de undă mai mare decât a luminii albastre, trece prin atmosferă în spațiu, în timp ce lumina albastră este dispersată și difuzată.
Dimineața, ora albastră are loc chiar înainte de ora aurie de la începutul crepusculului civil, cu aproximativ 30 de minute înainte de răsăritul soarelui. Seara, aceasta are loc la sfârșitul crepusculului civil, imediat după ora aurie și începe la aproximativ 10–15 minute după ce apune soarele.
„Ora albastră”, care n-are niciodată durata unei ore, ci ține cel mult doar 30-40 de minute, e accesibilă nouă tuturor, dar nu ne de dăm seama de proprietățile ei decât dacă o contemplăm direct și în situații, aș zice speciale. O astfel de situație mi s-a oferit abia în vara timpurie a anului 2011, cu ocazia unei excursii organizate la Roma de niște buni prieteni ai noștri din Marsilia. Fiind din totdeauna un om matinal (chiar de ar fi fost să citesc toată noaptea), m-am sculat devreme și la Roma, de regulă imediat după răsăritul soarelui, făcând o scurtă plimbare de „documentare”, cum o numisem eu, pentru a „încerca” traseul ales în comun pentru acea zi. Cum în ziua a 7-a urma să plecăm la o minunată excursie în afara Romei, la Tivoli (pentru Villa d’Este și Villa Adriana), m-am trezit mai devreme decât în celelalte zile, înainte de răsăritul soarelui, pentru a revedea și fotografia centrul istoric al Cetății Eterne, pornind de la Colosseum, pe Via dei Fori Imperiali, până la Columna lui Traian, iar ultimele imagini fotografice dorisem să le fac la Fontana di Trevi, cu speranța să o văd degajată de turiștii care o asaltează zilnic. Până aproape de capătul excursiei mele n-am întâlnit pe nimeni și n-a trecut nicio mașină. Pășeam singur, cu un gen de exaltare calmă, în deplină siguranță, admirând și de această dată siluetele majestoșilor pini-umbrelă, atât de caracteristici peisajului roman. Albastrul intens l-am remarcat deja la Colosseum, silueta căruia se detașa pe fondul albastru al cerului ca pereții unui fagure gigantic, ale cărui mari alveole erau încă inundate de reflectoarele nopții cu o lumină densă, ca mierea.
Deși n-aveam trepied (cum aflasem mai târziu că ar fi fost necesar fotografierii obiectivelor pe durata unei „ore albastre”), iar aparatul meu fotografic era mai degrabă modest, chir și așa albastrul unitar impregnase convingător fiecare detaliu fotografiat, fără umbre (doar lumina artificială, încă nedecuplată automat atât de devreme, pictase pe ramurile pinului din stânga ușoare pete aurii).
La sfârșitul plimbării mele, albastrul intens pare să facă loc treptat luminii aurii a zorilor, dar, deocamdată, detaliile peretelui sculptat al Fântânii din Trevi mai sunt și aici clar și distinct luminate albastru. Lumina albastră, fără umbre, unifică imaginea, filtrând chiar și lumina artificială, întregul devine mai important decât suma detaliilor sale. Spectaculozitatea întregului ascunde un fenomen la care receptarea nu se mai gândește : caracterul semantic conflictual, diacronic și sincronic, al albastrului.
Aici am întâlnit pentru prima dată oameni, doi muncitori în uniformă de lucru. Curățau, cu niște plase, montate pe tije lungi, celebra fântână, pescuind nu numai murdăriile căzute întâmplător în fântână (ceea ce putea bloca circuitul apei), dar și bănuții aruncați cu o zi în urmă de mii de turiști. M-am jenat să-i fotografiez pe acești trezorieri ai dorințelor unanim împărtășite de revenire a turiștilor la Cetatea Eternă.
Titlul volumului sugerează, deci, că avem de a face cu un mare discurs poetic unitar și nu cu o culegere de poeme diverse concepute de-lungul unui an. Acest aspect e reflectat și de compoziția cărții. În locul grupării poemelor pe criterii tematice (ca în celelalte volume publicate anterior), aici toate poeziile sunt numerotate de la început până la sfârșit, cu un detaliu aparent ciudat : textele care reprezintă versiuni diferite ale aceluiași titlu sunt numerotate suplimentar, dar în ordinea inversă lecturii obișnuite, ceea ce sugerează că aceste texte ar trebui citite nu de la stânga la dreapta, chiar dacă numerotarea poemelor în Cuprins se face normal, de la 1 la 63. Dar începând cu poemul 31. Poetul, deci pe la mijlocul volumului, variantele lui sunt dispuse invers : poemul 41, Poetul (varianta 3), p. 55; 42. Poetul (varianta 2), p. 56 și 43. Poetul (varianta 1), p. 58. Următoarea poezie, 44. Poezia ia o altă înfățișare (p. 59), ar trebui, logic, să fie o urmare (continuare ?) a textului anterior, 43, varianta 1 a titlului Poetul, dar este altceva, nu o continuare/urmare, ci prezentare (introducere ?) :
Ți-am scris pe o bucată străină de pagină. / Poezia era de un albastru-albastru. Sta lângă mine absentă, / Decolorată. / Răbufnea. / Când îi cerșeam un răspuns. / Zilele treceau. / Nu mai puteam să-i deschid / Nicio poartă. / O mie de cercuri se roteau în jurul ei. / Apoi ți-am scris pe altă bucată străină / de pagină. Cerul suna. / Pereții sunau. / Poezia nu mă mai căuta. / Era amiază / Și ea își măsura pașii…
În timp ce acest poem este generat în numele poetei, al unei ea, poezia anterioară aparține unui poet, un el. (El are meningele/ De vultur… Vezi Poemul 43 Poetul (varianta 1), p. 58), dar tocmai acest text e poezia de care se spune că nu mă mai caută. Poemele 45. Vocale și 46. Drumul fac legătura între ciclului de variante numite Poetul și textul poemului 47. Călătoria, reprodus de mine supra.
Deci partea a doua a volumului pe care îl comentez e dominată de o legătură semantică internă orientată de la dreapta la stânga, ultimul poem al cărții putând fi citit ca fiind primul al întregului volum. Vezi Poemul 68. XXX :
Căutați poezia / Și n-o veți găsi / Ca pe un aforism./ Un calm al planetei / Galopează prin girul aștrilor (p. 97)
Varianta ideii apare în finalul poemului 45. Vocale (p. 60) :
… Își lipesc urechea / De începutul cărții. / Caută seiful de la sfârșitul cărții / Și nu-l mai găsesc
Ingenioasa compoziție produce și un efect neașteptat : textul cărții pare mai încifrat decât este de fapt, dublarea modurilor de lectură pare să fi contribuit la ceea ce proaspeții comentatori ai noului volum numeau caracterul lui „labirintic”. Ea ascunde cu abilitate și prezența în volum a două poeme „clasice”, în mod neașteptat rimate. E vorba de textele : 39, Adiere (pag. 53), respectiv 40. In memoriam (pag.54).
În primul din aceste două poeme se și enunță „excepția” :
Carafe de cuvinte treceau într-o inimă. / Acum, închipuirile se uzurpă și curg / Într-un zadarnic pergament, într-o netedă rimă. (pag. 53)
Al doilea poem reproduce, între ghilimele (!), primul vers din poezia omonimă a lui Mihai Eminescu :
„Iubită, dulce, o, mă lasă” / Închipuire, înger, ceață (pag. 54)
Citatul inclus indică și sensul titlului (In memoriam) : un omagiu poetului care a închinat iubirii foarte multe versuri minunate în formule poetice ce păreau exemplare. Dar e vorba și de un test glumeț adresat cititorilor? Posibil, chiar probabil. Însă pare să aibă și semnificația că așa nu se mai pot scrie versuri de iubire (din „închipuire, înger, față”), jumătate din acest nou volum fiind dedicată subtil (nu formal-didactic) acestei „tematici”. Și cu ce trimiteri ironice fine ! Ca în minunatul poem 53. Iubirea (pag. 74), o dovadă a faptului că iubirea și ironia nu se exclud totdeauna, ci se pot completa, poetic, reciproc :
Lipită de atâtea imagini, / Sălbatic / Înfășurând rana lucrurilor. / Drumeagul unei după-amiezi, / Intense, subțiri, fără chip./ O sclipire /Ce nu se mai vede / Sub nervii apatici. / Nicio șoaptă, / Numai zumzet de albine / Pe umbra aceea / Devorată și fină. / O voce bătrână, / Un miez de piatră / Pe care adoarme o porumbiță.
În ultimul text al volumului, (Poemul 68. XXX, reprodus supra), care ar putea fi chiar și primul, întreaga carte de versuri apare ca o înlănțuire de tablouri așezată între două sau mai multe negații ale ideii de aforism.
Mai întâi. Poemele nu se nasc în jurul unor „adevăruri revelate”, ci din „împrejurările” unor trăiri pentru evocarea cărora nu există încă expresii sintetice, gata șlefuite, ca într-un aforism, de aceea Te-mpotmolești / În poveste, în loc să Asculți / Stanțe fluide… (37. Antipoem, p. 51) și nu citești direct o scriere despre împrejurări (28. Frumusețea secretă, p. 39), lăsându-te totodată căutat de poezia înseși, care își măsoară pașii… (cf. 44. Poezia ia o altă înfățișare, p.. 59).
Apoi. Poemul nu ascunde nimic „labirintic”. El este în întregime atât cât este, deși unele cuvinte pot avea uneori o polisemie personală (de pildă, cuvântul firidă, vezi : Doar Ulise cu tăișul firidei / se apropie de țărm, din poemul 30. Culoarea secretă a rotației, pag. 41) sau semnificații aluzive personale (de pildă, iulie și august sau cărțile complice, ori expresii ca Inimile prăfuite / Se-ntind la alt Soare, p. 49, aceasta aproape un „aforism” !) ș.a.
În principal. „Aforisticitatea” ar introduce în poemul construit doar pe o înlănțuire de sugestii non-didactice doar lirice, o redundanță discursiv-logică, un clișeu. Ar contrazice minimalismul (mărturisit și umoristic, ca în poemul 33. O femeie într-un cărucior cu rotile îngână minimalismul, pag. 46). Or, această înlănțuire de sugestii minimale și creează impresia de albastru unitar, sincretic, fără umbre, ce nu ascunde nimic.
Dar impresia dinamică a acestui „albastru” nu se datorează doar „orei albastre” a crepusculului civil de dimineață, ci mai ales aspectului dramatic al albastrului de după crepusculul de seară, conferit de amestecul albastrului cu violetul, ceea ce într-o frumoasă carte de psihologie a culorilor (Dr. Pavel Mureșan, Culoarea în viața noastră, Editura CERES, București, 1988) ar semnifica nevoia de tandrețe și o stabilitate a sentimentelor în care să te poți contopi, calitatea de a fi deschis spre orice lucru de bun gust și estetic (Id., pag. 117 și passim), dar și „susceptibilitate estetică” sau urmărirea unor relații idealizate (Id, p. 230), calități evidente și autoarei acestui frumos volum de versuri.
