În volumul „Lucian Blaga – ipostazele ,harfei de-ntuneric’ˮ, Ed. Cartea Românească Educațional, 2020, criticul literar George Vulturescu abordează opera autorului ardelean prin triangulația „modernismˮ – „orfismˮ ( N.Balotă, I. Pop ) – „metafizicăˮ ( C. Noica ). Atunci când îi deschidem coperta, descoperim între pagini un corpus literar diacronic, a cărui rotație reflectă imagini din lirica germană și autohtonă, secvențe plastice, alchimice, filosofice. Într-o epocă a expeditivului, autorul cultivă fracționarea suprafeței literare și descinderea, prin rețeaua motivelor, până la substratul particulelor arhetipale – care trezesc cercuri concentrice de referințe ( de exemplu, Blaga- Eminescu- Brâncuși ), indicii ale unui Univers cultural aflat în expansiune.
Din centrul spațiului investigat atenția auctorială decupează silueta echivocă a unui „alt Orfeu, încercat într-alt chip, sfâșiat de accese / de cântecˮ ( Norul ), care ține în mână o „harfă de-ntunericˮ ( Liniște ) – simbol al întregului „program blagian de transgresare a misteruluiˮ. Opinia domnului Vulturescu este aceea că noul „Orfeuˮ reprezintă „stihuitorulˮ – avatar al Marelui Orb homeric-rilkean care călătorește „,mut’ printre oameni și cu ,ochii închiși’ˮ ( Către cititori ), „iscodindˮ cu „mirareˮ „tâlcurileˮ ascunse prin văile memoriei, „semnele ontologiceˮ, „runeleˮ ( Tăgăduiri ). Spre deosebire de Eminescu, observă criticul, Blaga difuzează, prin „harfaˮ altui Orfeu, spirale de liniște, revelează tainicul, cripticul, îmbrăcătura Numinosului, „sporește a lumii tainăˮ, apropie de Tăcerea primară ( „adevăratul sens al întunericuluiˮ). Preocuparea „Orfeuluiˮ blagian pare definitiv întoarsă spre geografii interioare, care i se revelează prin „vocile tăceriiˮ, lungi sesiuni spiritualizate de sonuri și eufonii – precum în superbul : „..aud / cum se izbesc de geamuri razele de lunăˮ ( Liniște ). De aceea, „cântarea cu sufletulˮ ( Eminescu ) pe care o regăsim la poetul din Lancrăm nu reprezintă, esențial, o interpretare, cât o audiere a ritmurilor universale – înzestrată cu sensul caligrafierii anamnetice ( La cinzeci de ani ), conectate la frecvențe afective. Spre deosebire de semenii „purtați de soartăˮ și de „timpul-vântˮ prin peisaje existențiale de culoarea „tristeții metafiziceˮ,„Orfeu -isonarulˮ capătă realitate și înfățișare ( emoțională ) tocmai prin actul revărsării creative a prea-plinului său sufletesc. Procesul creației poate rafina, prin urmare, făptura intimă, ondulatorie, a autorului până la intuiția „momentului zero al creației, când cântecul se aude pe el însușiˮ -și mai departe, către revelarea „actului de iubireˮ al Divinității care susține și excedează antinomia „lumină-întunericˮ ( Pax magna, Meșterul Manole ). Prin imaginea unui „alt Orfeuˮ, opera blagiană pare a-și destăinui, în șoaptă, nostalgia „luminii fără umbrăˮ ( Ibn Arabi ), năzuința surmontării sciziunii subiect-obiect – aspirație care subîntinde un vast microunivers cultural.
Erudită mise-en-scène a motivelor blagiene printr-un discurs expresiv, cartea domnului Vulturescu lasă în urmă o privire complice, ca un semn al fidelității în îndelungata sa căsnicie cu domnișoara Poezie.
