MUSICA PURITAS DOMINICA (sunet și imagine)

Despre importanța punerii în scenă a unei opere am mai scris, pornind de la faptul că e vorba de spectaculum adică e și ceea ce privești, vezi; oricât am vrea să fim uneori de firoscoși în receptarea fenomenului muzical clasic, operă în principal, nu putem face abstracție de vizual și asta pentru că suntem europeni. Într-un eseu din perioada interbelică (Regard sur le monde actuel) Paul Valéry atrăgea atenția asupra faptului că deosebirea esențială între spiritul oriental și cel european constă în faptul că primul e axat eminamente pe non imaginar, pe abstract în timp ce noi simțim nevoia concretului, a imaginatului. Ar fi de adăugat la aceasta că, probabil de aici și diferențierile de ideal sacralizat precum Revelația, materială oricum prin imagine, spre deosebire de Nirvana, stingere, pierdere, deși nu e clar dacă a fost corect tradus conceptul. Pentru onestitate adaug că ideea apare și la Lucian Blaga în Ființa istorică. Nu încape îndoială că tehnica modernă a adus câteva repere noi astfel încât e firesc ca, spre pildă unele arii din opere sau nu, să le receptăm vizualizate ca adevărate minuni audio…  imaginate. Dacă imaginea e utilul, iar muzica e plăcutul, cele două completându-se egal, horațian zicând, a fost atinsă perfecțiunea. Tocmai în acest sens vă propun Ave Maria dar cea a lui Giuliano Caccini, (să nu ne agităm inutil dacă a compus-o el sau  Vladimir Vavilov autor de anonime… muzicale; trebuie să trăiască din ceva și exegeza critică muzicală…) în interpretarea contratenorului Maurizio DiMaio și o imaginare de excepție pe un fond orchestral modern; pentru tradiționaliști Elina Garanča; apoi  pe argentinianul Franco Fagioli cu Ombra mai fu din Serse a lui Haendel,   reușind să trezească spiritul copacului.

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *