Încrederi de gâscă – Povestea lui Dumitru T.

De când am început să simt tot de frecvent nevoia de a   „mă delimita”, mi  s-a instalat în minte și regretul  după  pierduta mea „încredere de gâscă”, cum îi zicea Fratello. Aveam, într-adevăr, lʼenthousiasme  facile, spre a-l parafraza pe Cioran, și o tendință de a construi pe vorbele oamenilor. Îi povestesc asta prietenei mele, Xenia. Ea mută însă cu promptitudine accentul de pe defectul meu congenital pe cale de a se pierde, pe urâțenia curajului redus la vorbe. „Ca în bancul ăla, pe care l-am uitat, zice, cu amicul care-ți semnalează mândru că și el face pipi, dar cu fermoarul închis.”

Încerc să relativizez, gândindu-mă că  în fond, cei mai mulți dintre noi, de cele mai multe ori facem pipi cu fermoarul închis. Iar pe vremea lui Ceașcă aproape toți.  Te pomenești, i-am zis, că  deprinderea asta e tot ce ne-a rămas de pe urma Lui. Și că acesta e și motivul pentru care, imediat după  moartea lui, eu i-am căutat și am dorit să-i cunosc numai și numai pe aceia pentru care vorba și fapta sunt una. Mai păcălindu-mă și eu, uneori, ca omu.

Acesta e contextul în care mi-am adus aminte povestea asta despre curaj. M-am dus și-am căutat-o în Jurnalul 1990-1995, aflat deja la editor, în așteptare, pentru ca să descopăr, stupefiată, că  acolo nici măcar nu am consemnat-o.  Din fericire, miezul dur al poveștii mi-a rămas bine întipărit în minte, chiar dacă marginile ei, imprecise, flou,  se cer reconstituite.

Iar miezul dur intact constă în misterul curajului. N-am știut nici atunci, nu știu nici acum ce este  curajul.

Era spre sfârșitul anului 1990, când, toate zăgazurile căzând, curgeau  în edituri și redacții documente, mărturii,  scrise de mână, pe caiete păstrând urmele locului prăfuit, muced, întunecos, pivniță sau pod unde stătuseră ascunse, sau febrile consemnări recente. Acestea din urmă scrise ca și cum ar fi răspuns toate îndemnului adresat de Ladima Doamnei T.: fără  caligrafie, fără ortografie, fără punctuație.  Sau sub imperiul spaimei că din nou li se va pune călușul, gurile se deschiseseră și povesteau orori. Primisem astfel la revista Tomis, unde lucram de vreo opt-nouă luni, și nu mă interesau, cum am spus, decât astfel de texte, un plic A5, din hârtie  de sac, burdușit și  mototolit, care conținea un caiet dictando, umplut  pe trei sferturi cu un scris mare, când cu creionul, când cu pixul, de diferite culori. Conținutul lui, care friza pe alocuri nu improbabilul, ci chiar halucinația, m-a determinat  să-i trimit autorului o confirmare de  primire, însoțită de rugămintea de a-și face timp să vină până la Constanța să stăm de vorbă.

Nu mai știu în ce sat locuia autorul manuscrisului. Poate Nistorești, poate Gârliciu, poate alt sat.  A venit, la câteva zile după expedierea scrisorii mele, un bărbat de vreo 35 de ani,  de statură potrivită, robust, cu un părul bogat, negru, îmbrăcat corect cu o cămașă albă, nouă și cu  mâini puternice, muncite. Dar mai ales cu o privire limpede și francă a ochilor negri, care confirma impresia mea că omul care-mi trimisese acel caiet nu putea să mintă. În două ore, răspunzând la întrebările mele, ca într-un interviu, mi-a rezumat/detaliat conținutul caietului. Iată-l, mult mai puțin expresiv decât relatarea lui orală, din păcate, neînregistrată, și manuscrisul, de care nu mai știu ce s-a ales :

Avea 20 de ani și era absolvent al unei școli profesionale post-gimnaziale de tractorist-mecanizator, pe care le urmaseră și unii dintre foștii mei elevi, copii de țărani, nu neapărat codași la învățătură. Era, mi-a spus, proaspăt căsătorit, când într-o zi, în mijlocul câmpului proaspăt arat, au apărut doi tipi, care i-au făcut semn să-și oprească tractorul. Livrescă până în vârful percepțiilor, cum sunt, de-asta mi-a și rămas viu întipărită în  minte până aici relatarea lui, am suprapus până la confuzie acea apariție prevestind nenorocirea, peste imaginea idilică și dureros- fericită din Călina roșie, a lui Vasili Șikșin, în care tânărul abia ieșit din pușcărie moare înjunghiat tocmai în momentul când în fața lui înmugurea timid viitorul.

Dumitru T. a oprit tractorul și cei doi s-au prezentat  frumos,  informându-l în privința  scopului vizitei. Fusese ales să urmeze o școală de activiști de partid, menită să-l instruiască pentru misiunea de a grăbi prin îndemnuri  mobilizatoare mersul noii revoluții agrare în satul natal și în împrejurimi. El, ca pornit de jos, cu palme muncite, avea să fie ascultat de oameni  și trecut prin acea școală, avea să știe ce să le spună….

Anul care a urmat, de studiu intens, i-a deschis ochii și mintea, i-a lărgit orizontul. Niciodată nu se gândise până atunci ce viziune măreață și ce planuri nobile animă plicticoasele discursuri pe care nu le asculta nimeni ale tovarășului Nicolae Ceaușescu. L-a citit pe  Marx, dar nu numai pe el, ci și pe Engels, și pe Lenin, și pe fourieriști, și pe alți socialiști utopici, și literatură, și  limbi străine, pur și simplu, a devenit alt om. Până atunci habar nu avusese, urcându-se zilnic pe  tractor, mecanizând, ierbicidând, că treaba lui nu era doar să-și hrănească familia, ci și aceea de a construi viitorul luminos.

A absolvit școala cu o diplomă de merit, înmânată în cadru festiv.

Intra astfel în ceea ce numim azi nomenclatură, dar el atunci resimțise schimbarea doar ca pe un plus de răspundere, de nevoie de a împărtăși ce știa, și sigur, ca plăcere de a purta cămașă albă, fiindcă fără să fii curat n-ai cum să fii convingător în tot ce spui și faci. Și credibil. Urma chiar, după un stagiu în satele din împrejurimi, să meargă la București, la cea mai înaltă școală de partid.

N-a durat însă mult până când, tânăr, plăcut și dezghețat, purtându-și  servieta  cu carnete, carnețele și pixuri, și căpătând experiență în diverse ședințe, a fost invitat pentru prima dată la Comitetul Județean de Partid, pentru o întrunire/ședință festivă, prelungită și terminată cu un fel de  reuniune tovărășească.  Astăzi i s-ar spune chiolhan.  În care oamenii muncii de la orașe și sate, mâncau cu simț de răspundere, prin reprezentanți, care, tot în numele poporului, beau până uitau ce țin în mână și ce le iese pe gură.

Încă de când a văzut masa încărcată cu bunătăți, care nici nu știa cum se numesc,  s-a simțit stânjenit, intimidat,  ca de o nepotrivire flagrantă, nu cu ce văzuse și mâncase el până atunci, asta se înțelege de la sine, ci  direct cu învățătura Partidului și în special a Tovarășului, a cărui viață o citise în mai multe biografii și de al cărui model de austeritate și sobrietate se atașase cel mai mult. Ca să nu mai spunem cât l-au uimit glumele în doi peri.  Și masa aceea o văd, dar nu sunt sigură că este din filmul lui Jiří Menzel, L-am servit pe regele Angliei, sau din Satiriconul lui Fellini, sau chiar dintr-un film underground despre  banchetele pe care și le ofereau comuniștii, nopțile, după epuizanta luptă de clasă, dusă ziua.

Când festinul a degenerat dintr-un relativ cuviincios praznic, într-o benchetuială cu dans  din buric, gesturi obscene, urinat în   resturile de  caviar, băut din pantofii tovarășelor de la capitală,  uimirea lui s-a transformat în furie și proaspătul activist, care nici măcar să se amețească nu reușise, s-a trezit trăgând  cu amândouă mâinile de  colțurile feței de masă,  răsturnând cu zgomot, pahare, farfurii, frapiere, cești, castroane cu saramură și salate. Întreaga cinstită adunare  a rămas fără grai și a trebuit să înghită scurtul discurs partinic al novicelui,  cunoscut tuturor, desigur,  dar cu totul nepotrivit în atmosfera momentului.  Ușile Sfintei Sfintelor unde avea loc banchetul, să mă ierte Platon,  erau, spre uimirea lui deschise, dar jos, la intrare, a trebuit să-l îmbrâncească  energic pe portar, ca să-i tragă zăvoarele și să-l lase să plece. A luat spre sat o mașină de ocazie.

Trei zile și trei nopți, cu scrisul lui, acum cu grafia modificată, dar nu numai,  a pus pe hârtie un lung memoriu, pe care  l-a trimis recomandat cu confirmare de primire, la Comitetul Central al Partidului Comunist Român,  personal tovarășului Nicolae Ceaușescu, demascând felul cum se aplică linia partidului la  Comitetul Județean Constanța. Și arătând motivele pentru care nu se va prezenta la alegerile, din 15 noiembrie 1987, care urmau.  În ciuda implorărilor  îngrozite ale nevestei, părinților, socrilor, nu s-a mulțumit cu atât și în dimineața marii zile,  s-a dus la  secția de votare deschisă în  sat și, ca tânăr activist cunoscut acum de toată lumea, și respectat,  a ținut de pe treptele de la intrarea în clădire, un discurs despre linia partidului, așa cum e ea în documente. Îndemnându-i pe oameni să nu voteze, fiindcă inșii de pe liste nu sunt ce par a fi și nu merg deloc pe acea linie. Ce a urmat pot povesti în mai puțin de 20 de rânduri. Dar și mai scurt,  pot  trimite la orice secvență dinspre finalul accelerat al filmului turnat după romanul lui Orwell, 1984, cu John Vincent Hurt în rolul lui Winston Smith. O mașină neagră,de teren, a venit și l-a luat pe Dumitru T. înainte de a se termina ziua, din curtea gospodăriei proprii  și l-a dus, pe bancheta din spate, flancat de trei gealați, doi de-a dreapta și de-a stânga lui și celălalt lângă șofer,  la fel de tăcuți toți, până la sediul din Constanța, din care ieșise în urmă cu câteva săptămâni, bruscându-l pe  portar.

Într-un birou, în care nu intrase niciodată,  la o masă tot lungă, dar nu ca una în jurul căreia se benchetuiește, ci de ședință, o mulțime de  figuri severe. Iar în mijlocul mesei, acoperită cu pânza roșie, înfoiat ca o varză, subliniat și plin de semne de întrebare roșii, verzi, albastre, bare verticale duble, triple, aștepta  memoriul lui adresat Tovarășului. Vederea lui l-a jignit ca vederea  unui obiect de lenjerie intimă, al lui, sau al tinerei lui soții, expus privirii și batjocurii publice. El îi trimisese tovarășului un mesaj personal, aproape confidențial, îi scrisese ca unui duhovnic, ca unui părinte sufletesc.

Acum i s-a cerut să pună pe hârtie o declarație că se dezice de ce a scris acolo, dar el a ținut-o langa că de linia partidului nu se dezice. De aceea discuția a fost scurtă. A fost condus din nou la mașina neagră care aștepta în fața sediului și de acolo, fără nicio oprire, în aceeași companie, sau în alta, la fel de tăcută, a pornit cu toată viteza spre București. Niște coridoare lungi, largi,  cu niște soldați încremeniți la câte o ușă,  preluat de doi  funcționari în negru din incintă, s-a trezit față în față, la distanță de numai cinci metri, de însuși Tovarășul. Nu o sosie, nu o fantomă, nu o halucinație. Chiar Tovarășul. Care părea mic, nu că stătea  jos  în spatele unui birou din lemn masiv, sculptat, ci  și când s-a ridicat în picioare. Dumitru T. s-a oprit încremenit în punctul unde cei doi  l-au strâns de cot, oprindu-se și ei și a avut cu Conducătorul iubit următorul dialog :

-Dumneata ești tânărul de la Constanța care veghează atât de neabătut la respectarea liniei partidului ?

-Da, tovarășe Nicolae Ceaușescu, așa cum dumneavoastră ne-ați învățat și ne învățați.

-Foarte bine, ocupați-vă de el, asigurându-i toate condițiile.

Mașina a plecat cu el, nu în satul lui, Nistorești sau Gârliciu, sau poate alt sat, al cărui nume nu mi-l amintesc sigur. Ci direct la secția de psihiatrie a spitalului  județean din Constanța, într-un salon din care el însuși nu-și mai amintește nimic. Și aici se suprapun în memoria mea imagini din povestea lui și dintr-un film : Salonul nr. 6, făcut  după Cehov, de Lucian Pintilie, undeva, într-o țară  comunistă, estică. Nu-și mai amintea nimicacum când îmi povestea mie, decât halucinații, obiecte uriașe care deveneau ființe și ființe care deveneau obiecte și cum toate se repezeau spre el să-l strivească, ștranguleze, terorizeze.

Nu știa după câte zile a intrat să spele pe jos acolo o infirmieră care avea o rudă la ei în sat și l-a recunoscut.

Când ai lui au reușit să-l scoată din spital, soția, deși gravidă, îl părăsise. La fel mai toate rudele și cunoștințele, care-l ocoleau cu grijă, de la distanță.

Și asta nu de teamă că s-a întors din spital  bolnav irecuperabil, de la injecțiile, pastilele, perfuziile băgate în el, mi-a spus.

Am înțeles de ce :

-De teamă că, de fapt, erați dinainte nebun, dacă ați făcut ce-ați făcut ?

-Da, a zis surprins. Dumneavoastră ce credeți ?…

Răspunsul meu a fost mai mult formal  și n-a reușit să-mi ascundă nesiguranța:

-Sunteți   un om  cu totul special, extrem de curajos, extrem de cinstit. Am spus.  Poate impulsiv ?… am adăugat, ca să propun totuși o explicație.

Până în anul  2000, când l-am cunoscut personal pe Vasile Paraschiv și am petrecut câteva zile întregi, de dimineața și până seara în compania lui, n-am mai trăit o astfel de uimire, în prezența nemijlocită a misterului pe care-l reprezintă curajul… nebun.  Și nici atunci, dacă nu aș fi stat de vorbă cu dl.doctor Adrian Romilă. Care m-a întrebat el pe mine, la telefon :

Jeanne d’Arc a fost nebună?  Iisus a fost nebun?  Și mi-a  vorbit despre naturile eroice, foarte rare, ceea ce face ca nouă, oamenilor obișnuiți, ne  pot părea nebuni.

Nu l-am mai întâlnit  niciodată pe Dumitru D. Nu știu ce a devenit el și viața lui. Face însă parte din panoplia mea de repere, iar amintirea lui are atâta pregnanță, că nu mă mir că nu i-am consemnat în jurnal povestea. Nu semăna cu nimic, misterul ființei lui nu se încadra nicăieri. Deși o afinitate profundă descopăr acum între noi. Acea convingere naivă, „de gâscă”,  în necesara concordanță între vorbele și faptele oamenilor.

        Din volumul în lucru

          Tot felul de povești