O lucrare sofisticată, erudită și subtilă, scrisă într-o manieră vie și stimulatoare.
Phil Cavendish, Universitatea Londra
Un eseu strălucitor, scris cu eleganță, bine documentat, incisiv, provocator… Îl vei îndrăgi sau te poate lăsa perplex, dar nu poți rămâne indiferent.
A.G. Cross, Universitatea Cambridge
Acest studiu scurt, dar eficient este o prezentare de personalități literare, nu o listare cronologică de autori… Este o carte originală, bine scrisă și documentată și, mai ales, extrem de plăcută la citit.
John Bayley, Universitatea Oxford
Capitolul 1
Testament
Cine dintre noi îl poate înțelege pe Pușkin? Îl știm pe Pușkin doar în traducere (…) și ne‑au plăcut nuvelele sale mult mai puțin decât cele ale lui Nathaniel Hawthorne; și, evident, ne‑am înșelat, căci, din cauza limitării impuse de limbă, am fost împiedicați să vedem ceva care este la fel de vădit pentru niște ochi descoperiți pe cât este diferența dintre un catâr și un câștigător la Derby.
(Rebecca West, 1941)
În 1925, criticul literar anglo‑rus D.S. Mirsky a început să scrie Modern Russian Literature (Literatura rusă modernă), deschizând drumurile unei „foarte scurte“ introduceri publicate de Oxford University Press, referindu‑se la Pușkin.
Este într‑adevăr greu pentru un străin, poate imposibil dacă nu cunoaște limba, să creadă în măreția supremă a lui Pușkin în rândul scriitorilor ruși. Cu toate acestea, este nevoie ca el să accepte această opinie, chiar dacă nu este de acord cu ea. În caz contrar, orice ideepe care ar putea să și‑o formeze despre literatura și civilizația rusă ar fi inadecvată și disproporționată în raport cu realitatea.
Șapte decenii mai târziu, Pușkin este încă recunoscut de compatrioții săi ca „geniul suprem“ între scriitorii ruși, iar acest lucru li s‑ar putea părea straniu cititorilor străini. În afara granițelor țării sale, literatura rusă este asociată în primul rând cu proza, mai ales cu proza bogată în idei dedicată explorării unor dileme morale.
De la sfârșitul secolului al XIX‑lea, Tolstoi și Dostoievski, autorii unor romane de mare întindere, au fost recunoscuți în rândul cititorilor occidentali drept cei mai mari scriitori ai Rusiei. Romanul Război și pace al lui Tolstoi (1865–1869), care susține că ființele umane pot deține controlul asupra evenimentelor numai dacă își recunosc propria neputință, dar care insuflă individualitate într‑o gamă vastă de personaje, se regăsește constant pe listele celor mai importante zece cărți ale tuturor timpurilor. Preocupările etice ale lui Dostoievski, cu precădere întrebarea legată de posibilitatea moralității într‑o lume fără Dumnezeu, au anticipat unele dintre cele mai importante preocupări ale filosofiei moderne, de la Nietzsche la Sartre.
Pușkin nu a scris romane mari ca întindere și nici măcar nu pare deosebit de „rus“ din alte perspective, nici măcar la fel de „rus“ ca Turgheniev. Părinți și copii al lui Turgheniev (1862) are un personaj principal, Bazarov, a cărui obsesie legată de utilitatea socială (el insistă asupra faptului că disecarea broaștelor este superioară picturii în acuarelă) pare mulțumitor de stranie tocmai pentru că este atât de hiperbolică. Și decorul reședinței de la țară din roman este în același timp fermecător și exotic, cu amanta iobăgiță, câinii cu panglici și duelul provocat de o chestiune de onoare închipuită. Este ușor să trasăm o linie între Părinți și copii și piesele lui Cehov, dar mai dificil de observat este cum Evgheni Oneghin – cu digresiunile capricioase, tonul urban și ironic și aerul bizar de emoție reprimată – ar putea fi un precursor al Annei Karenina (1875–1877) lui Tolstoi sau al Idiotului lui Dostoievski (1868). Îmbinarea dintre umor și considerația melancolică potrivit căreia fericirea este cel mai evazivă tocmai când pare cel mai ușor de atins face romanul să pară mai degrabă un succesor al Persuasiunii lui Jane Austen. Cu siguranță, are o serie de urmași impresionanți în limba engleză – incluzând Lolita lui Nabokov și romanul în versuri despre San Francisco al lui Vikram Seth, The Golden Gate –, dar aceste texte conștiente de sine cu asupra de măsură sporesc convingerea cititorilor occidentali că Pușkin este special în termenii propriei culturi, presupus directe și spontane.
Totuși, toți marii scriitori ruși erau cititori împătimiți ai literaturii europene; chiar dacă au reacționat împotriva ei, au învățat și din ea. Anna Karenina poate fi, la un anumit nivel, o replică la Madame Bovary, dar există o legătură directă între o imagine menționată în paginile de început ale romanului lui Flaubert – pălăria hidoasă a lui Charles Bovary simbolizând viața măruntă observată doar de autor – și brusturele neînsemnat și încăpățânat pe care naratorul lui Tolstoi îl remarcă la începutul nuvelei Hagi Murad. În secolul al XVIII‑lea, rușii erau bântuiți de temerea că literatura lor era prea imitativă, mult prea dominată de traduceri. Asemenea temeri au fost înlocuite în secolul al XIX‑lea de mândria pentru realizările autohtone, dar receptivitatea la literaturile franceză, engleză, germană, spaniolă și italiană a continuat. Până și scriitori care aveau doar o cunoaștere limitată a limbilor occidentale au absorbit cu aviditate operele străine. Romanele lui Dostoievski i‑au datorat la fel de mult lui Dickens, cât și lui Gogol, chiar dacă, în timpul vizitei lui din 1862, scriitorul a detestat Anglia reală, ceea ce nu a făcut decât să‑i confirme adulația pentru Dickens. După 1917, dragostea față de literatura străină a supraviețuit nu numai amărăciunii exilului, ci și izolării culturale îndurate de scriitorii care au rămas în Uniunea Sovietică. Admirația Annei Ahmatova pentru T.S. Eliot și pentru James Joyce și a lui Iosif Brodski pentru John Donne sunt doar două dintre legăturile mai cunoscute cu literatura occidentală; un exemplu mai neașteptat este entuziasmul Marinei Țvetaeva față de cel mai bine vândut romancier american, Pearl S. Buck.
